Mai marii Bisericii Ortodoxe din România constată că mediul rural se depopulează de la un an la altul. Motiv de îngrijorare pentru Prea Fericitul Daniel care deseori trage semnale de alarmă în predicile sale. Cauzele sunt economice, dar efectele se văd şi-n lăcaşurile de cult, din ce în ce mai goale în multe comune. Paradoxal, chiar pe arhipăstorul Argeşului şi Muscelului îl ispitea gândul plecării…
Ispită năucitoare
Milioane de români au luat drumul străinătăţii în ultimii 30 de ani. Din Occident, până la marginile pământului, semenii noştri s-au stabilit departe de pământul străbunilor, unii vremelnic, alţii pentru totdeauna, pentru un trai mai bun. Situaţia tinde să devină dramatică în unele sate unde tinerii au plecat, copii nu se mai nasc, iar bătrânii îşi dau obştescul sfârşit.
Ierarhii Bisericii Ortodoxe militează, firesc, pentru ca românii să rămână în ţara în care Dumnezeu le-a hărăzit să-şi ducă zilele. În felul acesta, garantat, îşi pot păstra credinţa strămoşească. Desigur, şi-n Occident pot rămâne ortodocşi, în multe comunităţi fiind ridicate biserici, dar există şi tentaţia de a trece la catolicism sau chiar la islam.
Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului a făcut recent în spaţiul public o dezvăluire care a uluit auditoriul. Se-ntâmpla demult, în prima jumătate a vieţii sale, când paşii îl purtau prin parohii din Ardeal. Contextul ni-l putem imagina: anii regimului comunist în care individul nu putea avea gânduri de mărire decât în linia… partidului. Iar această perspectivă nu-l încânta pe nonconformistul teolog de atunci care visa, la fel ca mulţi alţii, să trăiască visul american. Era chinuit de ispita plecării peste Ocean, în „ţara tuturor posibilităţilor”. „Îmi calculasem fiecare pas, să ajung la Constanţa, să urc pe un vapor, să călătoresc…”
Secretul din… clopotniţă!
Arhiepiscopul îşi aminteşte cu lux de amănunte întâmplarea care l-a făcut să renunţe: „Aveam un bun prieten, îmi era frate întru Hristos şi lui i-am spus marele meu secret. Îmi era teamă să vorbesc şi am urcat cu el în clopotniţa unei biserici. A fost voia Domnului, până la urmă, se-nţelege. I-am mărturisit ce aveam să fac şi s-a întristat foarte tare, încercând să mă convingă: «Dar ce, n-ai ce mânca? N-ai acoperiş? Te chinuie cineva, te jupoaie în ţara asta?»”
Ierarhul nostru se ţinea tare şi nici nu se gândea să renunţe la marele plan, însă bunul său prieten i-a făcut o surpriză de proporţii, şantajându-l: „Uite ce e, dacă nu juri acum pe biserică şi nu faci legământ că nu vei părăsi ţara, mă duc şi te reclam unde trebuie!!!”
Marele visător de atunci s-a cutremurat. Soarta sa depindea acum de cel căruia îi destăinuise secretul. Un denunţ ar fi fost îndeajuns ca tânărul slujitor al lui Hristos să fie anchetat şi trimis pentru ani mulţi în temniţă. Un duh rău îşi făcea simţită prezenţa. „Calculam în mintea mea: să-l bat? Să-l arunc din turn?”, povesteşte ierarhul, cu haru-i cunoscut.
Voia lui Dumnezeu
Văzând determinarea cu care îi vorbeşte confidentul, părintele Calinic a realizat că nu are cale de-ntors şi după câteva minute de gândire profundă şi-a spus ultimul cuvânt: „Uite ce e, nu jur pe nicio biserică, dar îţi promit că nu voi pleca nicăieri!” Şi cei doi şi-au dat mâna frăţeşte şi au coborât din clopotniţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Depănând amintiri din viaţa sa atât de bogată în evenimente interesante, arhiepiscopul mărturiseşte că încă din copilărie şi adolescenţă se vădea tipul de om care nu se mulţumeşte cu puţin: „În sat la noi, ca-n orice sat, erau unele case mai mari, dar exista şi cea mai făloasă casă, cea mai spaţioasă şi mai înaltă.
Mă uitam cu jind peste gard şi mi-aş fi dorit să stau acolo. Mă tot întrebam şi eram supărat în sinea mea: de ce nu m-am născut în familia aceea? De ce nu m-am născut în casa respectivă? Apoi am mai crescut şi mă întrebam revoltat, de ce m-am născut în satul ăla şi nu în altul, ba de ce nu în altă ţară? În Marea Britanie cum ar fi, sau unde e mai multă apă, mai mult soare? De ce nu m-am născut pe-o insulă sau în… stele!?”
Astăzi, după amar de ani, arhiepiscopul, ajuns la vârsta deplinei înţelepciuni, crede că în toate e voia lui Dumnezeu: „Nu poţi schimba nimic, te naşti unde şi când vrea El, şi-a Lui să fie slava în veci!”
3 Comentarii
Boni
Un articol care nu-l avantajează pe arhiepiscop, dimpotrivă…și din păcate. Îmi aduce aminte de gardul vopsit care ascunde leopardul dinăuntru.
Vronski
Zice dl Boni că nu-l avantajează pe Calinic. Păi nici nu cred că și-a propus să fie avantajat. (Ce avantaje i-ar mai trebui?) Cred doar că a fost o demonstrație de sinceritate de care noi dle Boni n-am fi în stare. Pe vremea dinainte de 89, să pleci însemna să încalci legea. Și omul recunoaște asta. Ați fi în stare să recunoașteți dacă într-un moment al vieții, ați vrut spre exemplu să furați, să înșelați să comiteți o infracțiune? Aici văd eu măreția lui Calinic de care nu oricine e în stare. Îmi scot pălăria în fața Lui, deși știu că nu e sfânt.
Boni
Cunosc un popă fugit atunci. Slab pregătit, fără har. D’aia ziceam…Unui adevărat păstor nu-i trece prin cap să-și lase turma de izbeliște pentru un iluzoriu vis american. E însă scuzabil, era tânăr. În privința mea, îmi reproșez multe, fără substanță, totuși…nu mi-e rușine de prea multă lume când merg pe stradă.