De cele mai multe ori, când intrăm într-o şcoală gimnazială, vedem tot felul de tablouri expuse pe pereţii holurilor, înfăţişând scriitori, poeţi sau eroi ai neamului. Aflat într-o astfel de şcoală, m-am oprit în faţa tabloului care îl înfăţişa pe Eminescu şi care patrona holul central. Un tablou imens prins pe nişte ziduri groase şi înalte. Mai încolo, deasupra unei uşi, era un ceas de perete. Dincolo, o fereastră deschisă. Am rămas mai mult timp să privesc la tabloul lui Eminescu. La un moment dat, mi-a venit o idee: să-i întreb pe elevii care treceau pe lângă mine cine este cel din tablou. Din zece elevi, abia o fată, de la a VIII-a, mi-a spus că este Mihai Eminescu, dar nu ştia nicio poezie a genialului poet. Înconjurat de zidurile bătrâne ale unităţii de învăţământ, mi-am dat seama că în ele se arată o reminiscenţă din ecoul îndepărtat al şcolii de altădată. În răcoarea acelui hol se auzea tic-tac-ul monoton şi neîntrerupt al ceasornicului de perete. De altfel, Mihai Eminescu a resimţit cursul neîntrerupt al timpului când şi-a scris glosa care începe cu „Vreme trece, vreme vine…”. Da! Vin zilele şi mereu trec spre nefiinţă şi apoi vin iar altele şi neantul le înghite pe rând. „Şi se duc pe rând, pe rând/ Şi se duc ca clipele, scuturând aripele” (M. Eminescu).
Înconjurat de aceşti elevi indiferenţi la lumea de altădată, am simţit o „tristeţe metafizică”; era ca o operaţie sufletească de purificare, de renunţare şi repaus. Stările de altădată au intrat în sufletul meu nu sub formă de amintire, ci de alcătuire a lui. O alcătuire în continuă schimbare. Clipa trăită odată a dispărut definitiv. S-o readuci la viaţă este imposibil. Mihai Eminescu era conştient de acest lucru când s-a întrebat atât de dureros: „Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?”. M-am uitat şi la un tablou care îi înfăţişa pe absolvenţii de anul trecut ai clasei a VIII-a şi mi-am dat seama că elevii cresc astăzi în mod abstract, deoarece ei sunt suspendaţi între două lumi, între două sisteme de valori. Ei nu aparţin deplin nici uneia, ci trăiesc pe tărâmul hibrid al unor valori aflate în continuu conflict.
A te aştepta din partea unui copil de azi să citească „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, este puţin probabil. Pur şi simplu aceste amintiri nu fac parte din cultura sa, prin urmare nici nu le va înţelege. Pentru copilul actual importante sunt facebook şi căştile micuţe legate la un iPod, adică mijloacele tehnice audiovizuale. La acestea se mai adaugă walkman-ul şi telefonul mobil, televizorul şi internetul. Imaginarul copilului de azi s-a format pe imaginile computerizate, şi nu pe „pupăza din tei”. Drept care, din ziua în care activitatea omului s-a lăsat călăuzită de altceva decât de mijloacele tradiţionale, din ziua în care puterile anonime s-au stins şi au fost înlocuite de puterile tehnologiei, din momentul în care mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei – satul – a dispărut, înlocuit fiind de computer, televizor şi telefon mobil, de atunci copilul s-a despărţit de cultura părintelui său.
Pe de altă parte, înţelegerea aceasta a fost un fel de trezire violentă, aproape inconştient pregătită.
Încerc să-mi trezesc amintirile peste care cenuşa unor ani s-a aşezat să le stingă floarea timpului, aducând laolaltă realităţile a două vieţi suprapuse: una trăită în şcoala de altădată şi cealaltă în cea de azi. Iar întoarcerea la şcoala mea primară nu s-a terminat în clasa a VIII-a, ci în sufletul meu. Şi în loc să mă aflu la un capăt de drum, mă aflu „în porturi deschise spre taina marilor ape”, cum zice poetul în tristeţile sale metafizice. Doar câteva momente surprinse pe un prag incert dintre vis şi viaţă, dar suficiente pentru a mă aşeza „lângă fântâni fără fund care mi-au deschis ochiul cunoaşterii” („Tristeţe metafizică”, de Lucian Blaga).
Drept care, e ceva inactual în şcoala de azi. Ea nu mai e un lăcaş de cultură, iar vacanţele nu mai sunt sentimente. Lumea şcolii este cu totul alta decât cea cunoscută de mine. Şi din nou „Vreme trece, vreme vine”, pare a-mi spune o voce în taină, iar pendula de pe perete o repetă parcă şi ea, cu tic-tac-ul ei, având aerul a-mi spune: „Grăbeşte-te şi trăieşte cât mai deplin clipa trecătoare a timpului, care niciodată nu va mai reveni!”. Şi tic-tac-ul ceasornicului, care pe alţii îi adoarme cu monotonia lui, pe mine mă agită şi mă urmăreşte cu o obsesie chinuitoare. Ca să nu-l aud, ca să-l uit, am luat o carte: „Sărmanul Dionis”. Mi-am dat seama că eroul lui Eminescu nu credea în existenţa a ceva real al timpului. După Dionis, „timpul” este o nălucă, o zămislire, o creaţie a spiritului nostru: „Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, Dascăle – zise Dionis – azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptura nemuritorului suflet”. Or, pentru omul obişnuit, timpul este cât se poate de real. Toate câte ni se întâmplă, tot ce vedem le fixăm în timp măsurat de ceasul de pe perete. Acesta este timpul conştiinţei, acel timp lipsit de mister. Iar elevii trec pe lângă mine trăindu-şi clipa prezentă, în timp ce Eminescu se mai naşte o dată, dar numai în tabloul de pe perete, nu în sufletele noastre.
23 Comentarii
Anonim
Scriitura lui Gheorghe Savu (şi cea despre „Eminescu din tablou”-L de mai sus, cu atât mai mult) are trăsăturile gnomismului voda-fonic atavic sentențios, axio-eticist , care impregnează insidios ca umedul in textura migăloasă (a) unor interfețe (de contact) între trecutul apercepției eudemoniace(Alfabet/Gutenberg) prin puntea prezentului afrodisiac, veşnic tranzitoriu(Hollywood/Einstein) si proiecția N (endimensională) a unui viitor discontinù (digitalizat) din ERA postNOTA-tistă a lui Sony/Filips.
Anonim
Iar ne-ai zăpacit de cap!
Anonim
Scriitorul Gheorghe Savu ,aflat (fizic) pe holul unui gimnaziu românesc,care şi-a ales ca patron spiritual chiar pe SIMBOLUL geniului creației lirice nationale ,Mihai Eminescu, se lasă excedat parcă de „Manifestul suprarealismului” al lui André Breton şi în fața portretului realist (uriaş) al SIMBOLULUI național vede „un tablou viu” care „ar trebui să nască o lume”(Joan Miró), creație suprarealistă impregnată de „credința in realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci disprețuite, în omnipotența visului , în jocul dezinteresat al gândirii”(André Breton).
Portretul de pe perete (al lui Mihai Eminescu) este trasfigurat suprarealist de eseistul român Gh. Savu , ca odinioară pictorul Salvador Dali în „tablou capodoperă” înfățişând „Persistența memoriei”, prilej pentru eseist de a rememora gânduri eminesciene din „Sărmanul Dionis”, ca în tabloul surrealist al lui René Margritte „Philosopher’s lamp”.
Gigi
Domnule, nu uita ca e un simplu articol de ziar. Deci, sunt doua posibilități: ori nu ai simțul realității, ori faci mișto de autor. Eu cred ca ultima varianta este valabila. Poate ca mai este una, dorință ta de a ieși din anonimat si de a epata.
Anonim
„De fapt, poezia caracteristică şi mare a lui Eminescu se ridică din mâhnire. Speranță, credință, mângâiere, nimic nu se găseşte la
Eminescu. Locul de încolțire e dezamăgirea.
Accentele sunt profunde.Dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă de o amărăciune glacială, care se cheamă Luceafărul”. (Tudor Arghezi)
… *** ….
„Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț de gât i-a pus
Şi ea l-a prins în brațe…”
…
„Ea , îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorințele-i încrede:
_Cobori în jos , luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează !
El tremură ca alte dăți
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
_ Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece ,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece”.
(Mihai Eminescu – „Luceafărul”- finalul poemului)
Ciescu
Domnul Mărcuță Bălăceanu (a nu se confunda cu numele stabilimentelor Mărcuța și Bălăceanca) este o fire complexă și dionisiacă, are cultură și verb dar atunci când uită să se trateze, dă cu oiștea în gard, că mi-e jenă să spun cu mucii în fasole.
Anonim
Pe limba ta (limbajul tău ) „de trib”-vezi „idolii” lui Fr. Bacon- : „hai sictir”!
Anonim
Crapă fierea în securiştii pensionați gigi (vălcea) mioara, cornel (mârghia) ÷ colonelul „secăturist” georggică („eminescolog” închipuit de Cieşti) că eseistul Gheorghe Savu a reuşit prin talent , cultură şi muncă adevărată să ajungă la sufletul cititorilor ziarului ARGEŞUL şi a tuturor iubitorilor de valori româneşti autentice.
Anonim
Ceea ce mă intrigă pe mine este lipsa de bun simț a intervențiilor unor „comentatori” de factura …”Gigi”, care îşi golesc viscerele otrăvite de invidie , vădind un evident si gregar complex de inferioritate, generat de analfabetismul funcțional structural propriu (funciar), dublat de tarele morale si culturale, dar şi psho-sociale evidențe.
Comentariile atacate (din invidie sau teamă ?) de neavenitul şi novicele „Gigi” sunt comentarii, în mod evident , ale unui comentator obiectiv, avizat şi capabil de formularea unor judecăți de valoare elevate , întemeiate pe cunoaşterea aplicată a celor despre care scrie cu măiestrie eseistul Gheorghe Savu , care depăşeşte si prin eseul „Eminescu din tablou” condiția de ziarist-autor al unui „articol de ziar”,pur şi simplu, înscriindu-se pe orbita creației literare originale, după toate criteriile unei epistemologii estetice suigeneris . Eseul lui Gh. Savu are vădite accente poetice , în consonanță cu vibrația emanând fie si doar dintr-un tablou- portret (real) ,dar cauționând-parcă suprarealist-spiritual-GENIUL Național. Mihai Eminescu, (şi cel din eseu) rămâne cel „nemuritor” şi atât de incandescent pentru spiritualitatea românului care s-a născut poet.
Anonim
Hmmm, parcă ne-am mai revenit, puțin, că mai citim și noi…
Anonim
Parca asistam la discutia unor pacienti de la Vedea !
Dora
Pentru astfel de articole il citesc eu pe acest autor! Frumos si adevărat!
Goargăș
Așa cum este el, cu bune și cu rele (nimeni nu-i perfect), ,,anonimul” reprezintă o figură interesantă și originală a spațiului virtual al acestui ziar. Să nu-l mai sâcâim (cu condiția ca și el să fie băiat de treabă) și să-l lăsăm să ne prezinte părerile sale, unele extrem de incitante.
Anonim
„Aş fi vrut să nu citesc niciodată „Ulisse”(James Joyce), îmi provoacă un sentiment de inferioritate”. (George Orwell)
Boni
Hmmm…un roman greu pentru oameni cu pretenții, dar Argeșul este, totuși, un ziar, nu o revistă de cultură!
Anonim
Suzați !…Pardon !
Goargăș
Dacă este o aluzie fină, nici pe departe…
anonim
Corect Eminescu a dat naveta, iedu nu! oare ii va veni mintea la cap? cred ca nu! meeeeee.
Anonim
Cred ca acest anonim, care tot scrie de naveta, il confunda pe editorialistul Savu Gheorghe cu primarul Titestiului, Savu Gheorghe. Primul este un fost jurnalist militar, celalalt un fost tamplar.
anonim
😁🤣😁🤣😁🤣😁🤣😁🤣😁🤣😁 stiam
Politistul
uUnul e bun si altul nu e. Oare cu o fii.
Traian
Eu cred că fiecare copil știe măcar câteva versuri din opera lui Eminescu. Tehnologia ,,bate” cu generozitate trecutul. Lumea e într-o continuă emancipare. Ceasul din perete …
Lucian Blaga zicea despre scurgerea inexorabilă a timpului …
Lucia
Amintiri din copilărie … păi copilăria de acum nu mai are aproape nimic din copilăria de altă dată. Satul românesc este într-o continuă emancipare; ceasul din perete – parcă Lucian Blaga spunea ceva despre scurgerea inexorabilă a timpului.