Până săptămâna trecută au fost câteva zile magnifice de toamnă. Motiv pentru care, de câte ori am avut ocazia, am fugit la ţară. Din curtea casei părinteşti, în zilele frumoase ale toamnei, se vedea în depărtare o ceaţă argintie, din care casele se desprindeau ireal, ca într-un desen de copil. Şi multe culori. Pomii desfrunziţi ieşeau din ceaţă ca dintr-un abur pe care parcă îl făcea propria lor respiraţie.
Fuga mea de oraş, de toţi şi de toate, fără niciun discernământ, şi nevoia de singurătate au, desigur, o conexiune cu melancoliile mele. Drept care, zilele trecute m-am aflat într-un alt sat de la poalele Mateiaşului. Satul nu părea bogat, dar gospodăriile lui, cu grădini pline de meri şi pruni, aşezate de-a lungul unei văi destul de adânci, între două dealuri acoperite cu păduri de stejar şi fag, păreau trainice şi bine îngrijite. Unele case noi sunt adevărate vile. Dar cele mai multe sunt mai vechi şi se vedea că erau lucrate cu mare atenţie, în conformitate cu normele unei arhitecturi ţărăneşti echilibrate, amintind de casele de lemn de odinioară, dar şi de stilul construcţiilor brâncoveneşti cu foişor şi cu pridvor la faţada dinspre miazăzi, cu acoperişuri înalte de ţiglă roşie.
Casele acestea au aparenţă de cămin, lucru rar văzut la oraş. Probabil că destructurarea actuală a familiei este cauzată şi de modul de locuire a omului. Actualele locuinţe urbane provoacă tot felul de fantasme sufletului uman. În oraş nu avem case-cămin, ci nişte structuri uniforme ale unor paralelipipede ortogonale care se numesc blocuri.
Pe de altă parte, odată cu anii, a început să prindă viaţă la noi obiceiul ca unele case să se împrejmuiască cu nişte ziduri înalte, iar deasupra porţilor să se scrie „intrarea interzisă”. Obicei vechi, de fapt, un obicei ce reprezintă inaugurarea în timpul istoric a separării parveniţilor de restul populaţiei sărăcite. Astfel, au apărut în viaţa noastră socială un spaţiu al interiorului, interzis ochiului public, şi o faţă a uliţei, dăruită vederii. În acest spaţiu al interiorului se desfăşoară parvenitul. Or, în istoria noastră, secole de-a rândul, utilitatea curţilor şi a caselor a depăşit marginile necesarului şi s-a logodit cu frumosul. Pe poarta curţilor boierilor de viţă veche se înscria urarea de „Bun venit”. Era un simbol încărcat de sensuri al porţii ca hotar al bunei cuviinţe şi al ospitalităţii. Conacele erau împrejmuite cu ziduri şi lăsau o cale de acces în masivele porţi. Voievozii ţineau porţile sub strajă puternică şi îi ridicau la rang de cinste pe dregătorii Curţilor.
Ca să fii portar de Suceava, Târgovişte sau Făgăraş, de exemplu, trebuia să fii nu doar străjer de nădejde, ci şi viteaz încercat de focul puştilor şi de ascuţişul săbiilor. Domniţele aveau ochii aţintiţi spre poartă. Să ne amintim de Bolintineanu: „Un orologiu bate noaptea jumătate,/ la castel în poartă oare cine bate?”. Ştim, aşadar, că pe poartă nu puteau intrau decât învingătorii. Porţile erau închise cu clanţe simple. Pe poartă intra şi ieşea foarte multă lume, aşa încât, prin deschideri şi închideri, clanţa devenea foarte gălăgioasă. Această „gălăgie” a ajuns şi în proverbe: „Nu-i tace gura ca o clanţă”.
Dar odată cu fanarioţii, noile case încep să fie apărate de nişte ziduri înalte, lăsând o îngustă cale de acces în masivele porţi, ferecate cu lacăte, al căror secret era cunoscut doar de stăpâni. În această poartă nu mai bătea nimeni pentru a intra, ci se strecura în taină, cu fereală şi cu nelinişte în suflet. În interiorul zidurilor, în afara casei propriu-zise, se găseau tot felul de anexe. Conacul, elementul central al gospodăriei, era „clădit din cărămidă tencuită şi spoită” (Tudor Dinu, „Bucureştiul fanariot”, 2015). Unele case aveau şi câte un foişor deasupra porţilor, cum este cel de la conacul Goleştilor, boieri de viţă veche.
Acest conac era vestit în primele decenii ale secolului al XIX-lea nu doar pentru foişor, unde, se pare, a fost ţinut prizonier de către grecii revoluţionari Tudor Vladimirescu, ci şi pentru întinsa şi bine întreţinuta sa grădină, devenită astăzi un obiectiv turistic important al judeţului Argeş. Tot aici s-a organizat şi o şcoală pentru copiii ţăranilor locului. Din păcate, astăzi, astfel de conace nu prea mai există. Mai toate au avut soarta conacului de la Luceni, despre care am scris în articolul trecut.
Ion Ghica, exprimând cu nostalgie în scris, în 1876, regretul că în ţara noastră casele boiereşti s-au prefăcut în cenuşă şi în ruină fără să lase măcar urmă de existenţă, în vreme ce, în marile urbe ale lumii teutonice, precum Viena şi Berlin, casele au trecut din tată-n fiu, străbătând secole de-a rândul. Iată dar cum, în anul de graţie 2013, în Bucureşti nu se mai păstrează decât o singură casă boierească din epoca fanariotă, şi aceasta considerabil de alterată (Tudor Dinu, „Bucureştiul fanariot”).
17 Comentarii
Anonim
Revin cu metafora : ” Un cuib de cuci atacat de ciori” ! Ştiu că nu vă convine , dar mai adaug şi eu o „latură” la „poligonul conjugat” pe care îl practicați în numele lui Dimitrie Gusti care arde emulii de la Mârghia şi Cieşti , Boteniul fiind apărat de balsamul Țuțea !
Anonim
Botenii, maestre, Botenii, Bucureștii…nu Boteniul. Avem pretenții! Altfel, ,,nu-i tace gura ca la o clanță” vi se potrivește ca o mănușă (în sens pozitiv).
Masivul Goargăş
Brainstorming & Sturm und Drang , dragă Boteniul dd Boteni !
Ana
Frumoasă descriere, citind, parca m-am plimbat prin locurile despre care scrieți. Oare de ce romanii, cei cu posibilități financiare, își fac case așa de mari? Eu cred ca tine de complexul de inferioritate dat de bordeiul de altădată.
Dora
Sunt unii dintre comentatori care nu emit idei, ci zgomot. La primul comentator nu inteleg nimic, parca ar fi un latrat de caine dintr-o curte a unui conac parasit, adica, daca nu intelege metafora, este mai mult un urlet decat cuvinte inteligibile. Iata de ce m-am hotarat sa citesc numai ce scrie autorul articolului, care imi place foarte mult cum scrie, renuntand de a mai citi si comentariile confratilor mei de comentatori.
Anonim
Nu vă place limba din clanța lui Cocoşilă ,aşa-i ?! V-a blocat …în fundul curții „telefoanelor”! Fuga…”la țară” !
Anonim
Nu-i tace gura ca la o tata. E valabil pentru politicieni
ION
Gura ca gura, dar ce te faci cu mâna politicianului care stă mai mult prin buzunarele noastre?
Anonim
Adevărul, că meritați (şi apreciați şi înțelegeți) numai comentarii de „teapa” Ziare com.ro (cum sunt cele pe care vi le faceți) ! Dar aveți dreptate, doar cererea stimulează oferta ! Invers , e risipă!
anonim
la tara la tara primim si noi naveta de la capra de la taraaa. se impune un articol .vrem naveta ! ne ajuți? esti profesor și pe tine te arde la bujubmnar capra!!! am dreptate ?? sau ai banii, din pensie si articole? noi nu avem si mai avem si copii mici care au nevoie de lapte, penparsi, pastile etc.
Anonim
V-a spus şi domnul doctor , voi nu mai țineți pastilele alea expirate la îndemâna copiilor …că o nenorociți şi pe „aia mică” , or vreți să ajungă ca voi , mono agrară ?!
Erată : „monogra fă”
anonim
bravo ai dreptate eu n-am bani de țigări din cauza navetei nu mai vorbesc sa-mi cumpăr și o piine pentru caine.
Petra
Suntem un popor care imita tot ce vede Europa. De aceea, nu avem grija de lucrurile mostenite, de care vrem sa scapam cat mai repede, pentru a ne constru altele noi, vazute aiurea in lume.
anonim
socializat nu venim cu 100 de 1 decembrie boicot boicot de in decembrie la titesti nu venim ca n-avem naveta. asa asa sa ne ajute dumnezeu.
anonim
dreptate vrem naveta unde este in manifestări culturale si masini ?
anonim
noua no sa ne taca gura pana nu vom lua naveta. va rugam sa nu mai tăiați comentariile. noi avem paurma fiecare de 4000 ron si nu le pasa la nimeni.
anonim
am plecat sa colindăm, pe la primărie a ura, ne dati sau nu ne dati naveta ? naveta noi o dorim fiindca asa se cuvine draga primare mult iubit de noi. 😚😚😚😚. multa sanatate 😍😍😍 si respect 🤗🤗🤗🤗