Sunt întrebat nu o dată ce vrem să facem noi cu satul, odată cu iniţiativa „Satul argeşean cu faţa spre viitor”? Şi asta în anul „Centenarului Unirii”. De ce nu cu faţa spre trecut, dacă tot aniversăm o sută de ani de la Marea Unire?
Răspunsul ar fi că mai mereu stăm cu faţa spre trecut, nu doar când e vorba de soarta satului, ci de soarta noastră, a întregii ţării. Trecutul ne motivează, acolo sunt rădăcinile, tradiţiile, cultul valorilor, al credinţelor, al idealurilor etc. Doar că, odată cu evenimentele din decembrie 1989, odată cu asumarea libertăţii, ne-am asumat şi o bătălie pentru reformă, pentru crearea unei lumi moderne, într-o lume aflată sub presiunea europenizării, a globalizării.
Iar bătălia asta, să nu vă supăraţi, a început cu o tranziţie, cu o reformă şi o criză cărora pare să nu le mai dăm de cap. Întâi de toate, la sat, de pildă, am început cu distrugerea unor realităţi, criticabile, desigur, dar şi a unor oameni care ştiau rostul lucrurilor. Timp de aproape o jumătate de secol, după ce i-am confiscat pământul, căruţa şi boii, argumentându-i „individualului” că n-are nicio şansă de a trăi fericit, că au venit comuniştii să făurească o societate nouă, unde pământul trebuie lucrat în comun, cu mecanizare, cu specialişti bla, bla, dacă nu trece la „colectivă”, venim acum să-i spunem că punem mare preţ pe proprietate, pe iniţiativa individuală, pe responsabilitate bla, bla. Păi, cum o să te creadă ţăranul meu, de la Verneşti ori de la Mozăceni, căruia regimul trecut, după ce l-a deposedat de pământul său, i-a oferit totuşi un loc de muncă în fabricile socialiste din Curtea de Argeş ori de la Costeşti. Se scula din viul nopţii, pleca la muncă la oraş, după care se întorcea acasă să mai facă treabă, ca să trăiască el şi familia lui. Satul era cumva un dormitor, cu mici excepţii, când omul primea şi un apartament, schimbându-şi statutul în muncitor, iar oraşul era „ogorul” pe care învăţa să lucreze altfel decât făcuseră părinţii lui.
Vreme de două generaţii a trăit aşa, după care a trebuit s-o ia de la cap, în alte condiţii. Era liber să facă tot ce vrea, primise şi pământul înapoi, dar nu prea mai avea ce face cu el. Uitându-se atent în jur, a băgat de seamă că şi comunismul, şi capitalismul românesc se bazează pe lăcomie şi invidie. Regimul comunist lua de la toţi, lacom şi fără scrupule, capitalistul de astăzi n-are inimă să dea la nimeni. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi e valabil în parabola lui Moş Ion Roată, este valabil şi astăzi când aniversăm Centenarul Unirii. Dar atât! Altminteri, vin corporaţiile şi probează că hrana poate fi produsă şi fără ţărani, că piaţa liberă nu este atât a celui care produce, cât a intermediarului, a negustorului, a mafiei. Te conformezi, exişti! Dacă nu, n-ai decât. Degeaba vine noul regim să-şi spună că reuşeşti într-o treabă agricolă, dacă te asociezi, când ideea asta a „colectivului” a fost compromisă iremediabil, iar arendaşul de astăzi te arde la socoteală mai abitir ca cel de ieri.
Păi, ce-i de făcut? Încotro? Răspunsul este să nu reducem viaţa omului de la ţară la o reţetă, nici măcar la o tradiţie. Sau la provizoratul unei lumi nenaturale, sintetice. Aplici reţeta, imediat obţii rezultatul. Dar nu-i adevărat. Vecinul meu de la ţară s-a entuziasmat că poate face o microfermă de vaci, dar s-a trezit că nu-i aşa de simplu. N-avea 500 m distanţă de la grajdul lui până la vecin, cum zice legea europeană, şi a trebuit să se lase păgubaş. Eu l-am îndemnat să se asocieze, cum e sloganul de azi, dar m-a întrebat şi el cu cine, că nu-i serios nici statul, cu instituţiile sale, nici oamenii cu care să bage în plug.
Şi atunci, astfel stând lucrurile, n-ar trebui să luăm pulsul pe viu la realitatea asta de la ţară, să vedem care sunt durerile ei, după care împreună cu autorităţile, să vedem ce putem face. Unde au fost găsite soluţii, unde avem o experienţă pozitivă, unde asocierile funcţionează bine şi sunt credibile. Cum este cazul Societăţii Naţionale de Pomicultură, de pildă. Poate fi construită o societate, o firmă, o fermă, o afacere la scara umană a satului? Cum a înjghebat nea Cutare o pensiune turistică rentabilă, de nu mai are locuri nici vara, nici iarna. Vara se grăbesc turiştii să vină să mănânce ca la ţară, să ia la pas pajiştile smălţate cu flori, să culeagă plante medicinale, iar iarna să se dea cu sania ori să schieze, că tot a eşuat proiectul Moliviş.
M-a întrebat cineva, venit de peste hotare, dacă nu ştiu undeva un teren de vreo cinci hectare, unde să crească melci şi să dea de lucru sătenilor. Am azi la ţară o situaţie la zi a terenurilor pretabile pentru o iniţiativă sau alta? N-am! Dar făcând, împreună cu primarul, cu dascălul, medicul şi preotul, cu alţi locuitori din sat, „inventarul” realităţilor din comună, pot afla răspuns şi la o astfel de întrebare, dar şi la atâtea altele care ne frământă. Cred, continui să cred că, împreună cu primarii, cu autorităţile judeţene, cu cele legislative, mă gândesc la parlamentari, va trebui să găsim nişte soluţii. Dar, ca să le găsim, trebuie mai întâi să ne punem în mişcare, să le aflăm, să le pipăim la propriu. Inclusiv noi cei de la presă, care, cu discernământ, ar trebui să aducem în atenţie publică nu doar scandalurile, dramele, ci şi lucrurile bune, exemplele pozitive, atâtea câte pot fi ele într-o lume bântuită aparent numai de rele.
Satul aşa ar trebui revitalizat, nu reinventat. Să facem astfel încât prin vinele lui să curgă nu doar curent, apă potabilă, asfalt, canalizare, ci şi bunăstare. Satul ar trebui revitalizat pe baze mai generoase decât am început în urmă cu un sfert de secol. Iar pentru asta ar trebui să pornim de la legi, care multe sunt făcute din birou, de nişte oameni-poster, aleşi în parlament că au dat bine în poză şi au dat din cioc. Ba, chiar au învăţat să pună şi bărbi, de nu mai ştii ce şi cum. Ceaţă totală! N-ar trebui să începem să risipim ceaţa asta? Dacă vrem să mergem spre Europa şi cu satul?
