De la ţărani am învăţat mult mai multe decât am citit prin cărţi; de la ei am învăţat că moartea nu e închidere definitivă. Ţăranii sunt cei care dau răspunsuri ultimelor întrebări, în faţa cărora cei mai mulţi filosofi încă şovăiesc. Moartea pentru cei din sat are cu totul altă semnificaţie decât pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi întâlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba, deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea, la sat nici durerea în faţa morţii nu este atât de tragică. Şi totuşi, când l-am privit pe profesorul universitar Cornel Constantinescu aflat în faţa catafalcului fratelui său mort, Alexandru, mi-am dat seama că nimic nu te poate consola în faţa morţii unei fiinţe dragi. Oamenii, oricât ar dori, nu-şi pot acorda deplin inima cu Scripturile. Iată de ce fiecare dintre noi am adoptat o atitudine subiectivă în faţa acelei aşteptate linişti misterioase care ne va cuprinde o dată pentru totdeauna. Ne-am obişnuit cu ideea aceasta a morţii, am angajat dialogul cu eternitatea, ne-am călit, stimăm moartea ca pe un mare nivelator al valorilor. Fiecare moare singur, fiind singur, omul este pentru prima dată el însuşi. Clipa inaugurală a autenticităţii coincide, astfel, cu sfârşitul destinului nostru. Aflăm ceea ce suntem în momentul când nu mai putem fi. Ascultăm vocea din adâncurile fiinţei noastre când încetăm a o mai auzi.

Gândindu-mă la toate acestea, am văzut la dl. Constantinescu o tristeţe ca o îngăduitoare iertare a sorţii atât de nedrepte faţă de fratele său, care s-a dus la cele veşnice încă în puterea vieţii. M-a privit şi el cu un surâs trist, înţelept şi blând. Domnul profesor este cel mai mare povestitor din câţi am cunoscut. Este un fel de Petre Ţuţea, dacă ţinem seama de bogata lui cultură. Numai că profesorului îi lipseşte Cişmigiul, dar şi tinerii de care s-a bucurat celălalt argeşean, Petre Ţuţea. L-am ascultat pe Ţuţea, am scris despre el, aşa cum îl ascult pe C. Constantinescu. De altfel, de câte ori ne întâlnim, el scoate din universul lui cultural câte o anecdotă de te amuză instantaneu. Stând acolo, în curtea casei părinteşti din satul Mârghia de Sus, mi-am adus aminte că ultima dată când ne-am întâlnit mi-a vorbit despre Ion Creangă, despre lumea fluidă a scriitorului nostru moldovean, unde Păcală, Tândală, Dănilă Prepeleac îşi dau întâlnire în poieni cu ulmi rotaţi. Cu o mână părintească, profesorul a aşezat florile pe coşciugul fratele său mai mic, Săndel, cum îi spunea lumea satului. Înconjurat de această lume bătrână, mintea a început să-mi fie biciuită de un gând din ce în ce mai obsesiv. Am început să văd totul în jurul meu sub semnul efemerităţii noastre pe pământ. Mai ales că, doar cu două zile în urmă, fusese înmormântată o altă colegă a noastră, prof. univ. Liliana Ezechil. Puţină lume ştie că doamna Ezechil a fost profesoară la o şcoală militară, fiindu-mi o colegă deosebit de dragă. Cu dispariţia ei, Argeşul a pierdut un mare om. Ca şi cu dispariţia lui Săndel. Puţinele cuvinte pe care mi le-a adresat întristat profesorul Constantinescu s-au referit la dispariţia doamnei Ezechil, spunându-mi că a avut vârsta fratelui său, respectiv 62 de ani.

Renunţând la patetismul firesc al unor astfel de momente triste şi de mare intensitate, am văzut că albastrul cerului se revărsa cu o dispoziţie a sufletului cu totul aparte. Sufletul meu se simţea plin de evlavie faţă de acea nemărginire; se dăruia cu smerenie, astfel încât se năşteau raporturi magice între cele văzute şi cele nevăzute. Impresia pe care mi-o provoca bolta albastră devenea devoţiune evlavioasă, simţire religioasă. Este exact ce simt bătrânii satelor noastre înainte de moarte, atunci când ies vara în curte şi privesc necontenit albastrul cerului. În copilărie, am văzut nenumăraţi astfel de bătrâni. Albastrul acesta ne redă viaţa pe care o credeam demult trecută. El răspunde unei voinţe de re-vrăjire a lumii, a unei lumi date în totalitatea sa, în coerenţa sa, departe de decepţiile şi frustrările pe care privirea obiectivă a raţionalistului o opune mereu. De la bolta cerească, ochii mi-au căzut pe chipul angelic al nepoatei lui C. Constantinescu. O astfel de copilă, m-am gândit eu, îi mai ia din durere profesorului după fratele său mort.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio