În trecut, una dintre distracţiile copiilor era să le facă farse celor care treceau drept proştii satului. Aceştia erau nişte oameni fără putinţa de a judeca singuri o situaţie şi aveau greutăţi mari de vorbire şi de auz. În limbajul actual, ei sunt identificaţi drept retardaţi sau persoane cu dizabilităţi. Ei se ocupau cu păzitul vacilor, oilor sau caprelor. Noi, băieţii isteţi, le făceam tot felul de farse şi le adresam cuvinte urâte şi înjositoare. De îndată ce întâlneam un asemenea om „sărac cu mintea”, ne aruncam asupra lui şi îi făceam tot felul de şicane. Vedeam în astfel de oameni un fel de ţapi ispăşitori. Iar dacă aceştia lipseau, îl găseam pe un altul sănătos la minte, dar neputincios fizic, şi-l desemnam drept ţintă perfectă a hărţuielilor şi răutăţii noastre. Jocul acesta nu-l înţelegeam întotdeauna. Mai ales că el era plin de riscuri, pentru că excitam, în puţinătatea mentală a acelor oameni, implozii tulburi, de origine îndepărtată şi obscură, ce degenerau uşor în acte de violenţă. Proştii satului se trezeau deodată la realitate şi ne alergau până când îl prindeau pe câte unul dintre noi şi cu greu îl mai putea salva cineva din mâinile lor.
Imaginea acelor scene m-a urmărit multă vreme. Amintirea lor intră cu mult în cazurile care m-au făcut să privesc întotdeauna cu îngăduinţă umila lume a celor săraci cu mintea şi care m-au oprit de a le adresa acestora vreodată, la mânie sau bucurie, ca pe o injurie, cuvinte jignitoare sau ştiu eu ce alte pedepse corporale. Şi, cu această ocazie, am învăţat să văd ce funeste sunt pasiunile care îi împing pe oameni contra oamenilor, pe cei puternici împotriva celor slabi, şi ce uşor pot fi tulburate sufletele cele mai curate şi inimile cele mai generoase, chiar dacă aceste suflete şi inimi sunt atât de neputincioase. Pentru că aceşti oameni neputincioşi erau buni şi foarte iubitori faţă de tot ce nu le făcea rău. Se vedea asta în grija lor faţă de copiii mici, atunci când erau puşi să-i supravegheze, dar şi în atitudinea pe care o aveau faţă de animalele din gospodărie. Înţelegând sufletul acestor oameni săraci cu mintea încă din copilăria mea, am dorit ca atunci când voi fi mare să am grijă de astfel de fiinţe neajutorate. Iar viaţa m-a ajutat în acest sens, pentru că, în prezent, am în grijă zeci de copii cu diverse dizabilităţi şi cerinţe speciale.
Prin urmare, în trecut lumea ţărănească era plină de cei socotiţi oameni neajutoraţi. Şi astăzi e la fel, dar de ei nu mai râd copiii, ci politicienii. De la astfel de politicieni nu te poţi aştepta la o protecţie socială a celor care chiar au nevoie de ea. Aşa se vede lumea privind dinspre stânga politică. Dar cum se vede ea privită dinspre dreapta? O gaşcă îmbogăţită, râvnită şi luată cu asalt de plebea sărăcită. Aceste două viziuni politice sunt considerate astăzi depăşite şi aproape că nu mai există în politica românească. Dovada e că aud la aproape toată clasa politică discursuri cu accente populiste, cu miză socială generoasă pe hârtie (vezi programul de guvernare PSD), cu isterie de iubire faţă de aproapele pauper (vezi discursurile Olguţei Vasilescu). Drept care politica la noi îşi schimbă cameleonic direcţia, în timp ce săracii cu duhul rămân la fel de prostiţi cum au fost de un sfert de veac încoace.
Accentul cade pe cucerirea puterii, nu pe urmărirea de durată, cu consecvenţă şi asumare morală, a vreunui curent politic. Totul se petrece cu o seninătate olimpiană. Nimeni nu e răspunzător pentru ceea ce e; vinovăţia e la suprafaţă, la nivelul convenţiilor. Temerea e îndreptăţită; suntem doar atât de săraci, atât de slabi, atât de uşor de ruinat şi de nenorocit! Astăzi se construieşte o morală pentru care imperativul este contestarea celor săraci şi neputincioşi.
Mă gândesc că, dacă am mai râde din când în când şi de noi înşine, lucrurile ar arăta altfel. Dar noi râdem întotdeauna de cel slab şi neputincios. Pe acesta îl păcălim, îl ironizăm şi-l punem mereu într-o poziţie inferioară, pentru ca noi să ne simţim bine. Or, în alte culturi, mă refer la culturile nord-europene, pentru a nu se ajunge la băşcălia colectivă atât de dragă nouă, a fost inventat măscăriciul. Spectacolele din bâlciuri din oraşele nord-europene, atât de specifice Evului Mediu, aduc chipul măscăriciului, al prostului şi nebunului, oferindu-le ocazia spectatorilor de a râde de cineva, fără să se mai întoarcă acest râs asupra lor. Or, în cultura noastră populară nu există chipul măscăriciului şi nici chipul goliarzilor, care vehiculau tot felul de farse, ci noi ne-am creat din sânul propriei comunităţi chipuri populare oarecum personalizate. Aşa s-au născut Tândală, Dănilă Prepeleac şi mulţi alţii ca ei. Mai mult, la noi, fiecare mic grup îşi are prostul lui. Drept care închei cu o întrebare: de acest „prost” cine are grijă?
5 Comentarii
Ana
Din fostele articole scrise de dvs am inteles ca sunteti de stanga. Acum am inteles si de ce si nu este vorba de ideologia politica, asa cum sunt cei din PSD, care au uitat de om si de nevoile sale.
Maria
P.S.D.ul se laudă că este de stânga, dar în realitate este de dreapta.
Astfel liderii de „stânga” ai P.S.D.ului sunt mai bogaţi decât liderii politici de dreapta.
Nu se ştie cum procedează aceştia (cei de stânga), dar când sunt puşi să conducă ceva falimentează tot în jur, în schimb li se umflă buzunarele atât cele din stânga cât şi cele din dreapta.
Petre
Politica actuală de stânga, centru sau dreapta, nu are nici o legătură cu ideologia politică teoretică de stânga, centru sau dreapta.
Practica ne-a dovedit că una este teoria şi alta este realitatea.
De altfel nici nu ar avea cum să se producă alte efecte, atâta timp cât este imposibil:
– să faci democraţie cu hoţi
– să faci comunsim cu hoţi,
– etc.
Comunismul dinainte de 90 era un comunism al hoţilor, iar astăzi ne confruntăm cu o aşa zisă democraţie a hoţilor.
Hoţii de ieri sunt hoţii de azi. Chiar dacă o parte din hoţii de ieri au dat colţul, aceştia au lăsat moştenire copiiilor meseria de hoţ, precum şi poziţiile câştigate în stat (poziţii tot de hoţi).
Din păcate, după 89 clasa politică s- a îmbogăţit, crescând atât cantitativ numărul de (politicieni) hoţi, cât şi calitatea acestora.
Astfel, românul cinstit fie el de credinţă stânga, centru sau dreapta mai are o singură soluţie, să- şi ia traista în băţ şi să plece.
Maria
Ce înseamnă să fi de stânga :
„Dumitru Tudosoiu cere demisia directoarei
Dumitru Tudosoiu, inspectorul general al ISJ Argeş, cere Audit la Colegiul Tehnic Dimitrie Dima, care sã verifice modul în care au fost cheltuiţi banii de conducerea liceului, iar în cazul în care se găsesc nereguli grave, directoarea unităţii să fie demisă. „Doamna director, chiar dacă este director în urma concursului, pote fi schimbată conform contractului de management”, a tunat Tudosoiu la şedinţa CL Piteşti.”
Toţi şmecherii au ajuns în funcţii de conducere şi acum tună şi fulgeră, iar după ce au constatat că nu au parte din parandărăt începe să se umfle tărâţa în ei.
Maria
Ce înseamnă să fi de dreapta:
„Fostul inspector şef al ISJ Argeş şi consilier local, Florin Gardin a anunţat că situaţia de la Dimitrie Dima nu este una nouă că acolo se „sug” bani de mai bine de zece ani. „Ȋn 2007-2008 s-au alocat acolo 100 de miliarde. Trebuie trimis de urgenţă un Audit acolo pentru a se vedea cum au fost cheltuiţi banii. Nu este permis ca după o asemenea reabilitare să fie instalaţiile căzute în asemenea hal”, a completat consilierul municipal Florin Gardin.”
Concluzia: că este de stânga sau de dreapta politica este aceeaşi şi se numeşte politica banului.
Constatăm că atât şeful de stânga de la educatia argeşeană, Tudosoiu cât şi şeful de dreapta de la educaţia argeşeană au ajuns la un consens şi nu sunt de acord să se plătească utilităţile unei instituţii de educaţie (chiar dacă acestea sunt mai mari) deoarece nu se produce fenomenul de parandărăt, concretizat cu sume consitente în buzunarele proprii.
Se pare că aceştia nu înţeleg că nu poţi să sustragi bani din factura la apă.
Apropo, şeful de la educaţie Gardinel a fost prins cu angajaţi la negru la tipografia pe care o patronează.