Cred în multe lucruri, cred îndelung şi profund, cred în Dumnezeul răstârnit pe cruce, care a făcut din apă vin şi din sânge apă, cred în progres, în cultură, în ştiinţă, în puterea eprubetei. Cred în dreptatea socială, în simbolul culorilor, m-am emoţionat de pasul omului făcut pe Lună, cred în ce zicea Pascal, faptul că universul nu are centru şi e fără circumferinţă, m-am bucurat de descoperirea vaccinului anti-Covid-19… Sunt convins că totul merge spre bine, însă ce am auzit zilele trecute nu are darul să mă bucure, şi anume că unii vor să anuleze componenta religioasă a Crăciunului.
Viaţa se aşează, aşadar, pe temeiuri noi. Inclusiv sărbătorile seculare. De aceea până şi Moş Crăciun trebuie să fie reomologat. La fel, de câte ori mă gândesc la eroii din basme, îmi dau seama că aceştia au avut odată un rol bine determinat pentru noi. De exemplu, zânele purtau gândurile bune ale oamenilor şi îi ajutau să lupte împotriva răului, în timp ce zmeii erau declanşatorii unor instincte rele. Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana erau speranţele noastre pentru ceea ce este frumos şi bun. Calul, care mănâncă jăratec, îl ducea pe Făt-Frumos să lupte cu Zmeul-zmeilor. Şi tot calul îi reda lui Făt-Frumos forţele pierdute, ca să poată lupta până va învinge. Harap-Alb avea nevoie de furnici pentru a-şi continua drumul etc. Câte alte posibile simboluri nu găsim în poveşti! Însă lumea actualilor progresişti ne-a cucerit spiritul. Începem să trăim într-un univers potemkinizat.
Aşadar, mă uimeşte procesul actual de mecanizare a vieţii, ritmul trepidant, reţelele de socializare, expunerea publică a celor mai dureroase răni sufleteşti, reclamele luminoase, şuvoaiele de maşini etc. Arta de altădată, care a creat adevărate capodopere, şi-a pierdut repede semnificaţia. Arta actuală ne demonstrează că pe lume nu au rămas decât figuri geometrice şi idei goale. Iar dacă un trandafir pictat intră în muzee, o figură suprarealistă este expusă pe soclu în plin centru urban. Genul artistic care l-a dat pe Don Quijote este demult uitat, dar Cavalerul Tristei Figuri continuă să colinde lumea cu nefericita sa Rosinanta.
Bineînţeles, toate acestea ţin de simţirea mea şi nu de vreo istorie a artei. Dar se vede că poţi să simţi mai bine în perioade istorice tulburi decât în cele relativ calme. Aşa că se schimbă diapazonul vieţii. În plină noapte de Crăciun, piticii electrici – nu le putem spune spiriduşi sau moşi – urcă faţadele caselor şi blocurilor, ale edificiilor publice şi în sufletele noastre. Până noaptea târziu, formaţii de muzică bezmetică urlă şi dansează. Un dans drăcesc, fără ritm, dezarticulat. Femeile poartă fuste mulate pe corp şi declară că adoră reţelele de socializare. În faţa unor astfel de femei mă simt ca un cec fără acoperire. Bărbaţii caută meciuri de fotbal şi locaţiile pariurilor sportive. Vârstinicii sunt în căutare de aspiratoare, cuvinte încrucişate şi multe alte noutăţii din sfera bârfelor. Iar un copil, când a văzut o bicicletă, a întrebat unde e motorul.
Pe de altă parte, în tinereţea mea, naraţiunea scriitorilor se purta la persoana a treia: El, „Conducătorul vizionar” şi Ea, „savant de renume mondial”, iar singura referire la „eul” propriu era autocritica. Or, după decembrie ‘89, naraţiunea a revenit la persoana întâi. S-a reistituit supremaţia „Eului”. Zilele acestea un filosof important al ţării a scris o carte intitulată „Impudoarea – despre eu va fi vorba”. Filosoful respectiv ar fi trebuit să ia la cunoştinţă de „impudoare” atunci când scria la persoana a treia, despre „Conducătorul iubit – adică despre el va fi vorba”. Astfel de filosofi ar trebui să înveţe de la oamenii simpli, dar cu un puternic sentiment de demnitate personală, chiar dacă sunt veşnic flămânzi şi, uneori, analfabeţi. Aceşti oameni nu şi-au trădat eul profund, ci l-au proiectat în realitatea din jur sub formă de Moş Crăciun, aducător de daruri. Or, astăzi, am ajuns scavii eului propriu, căutând să ieşim în evidenţă cu orice chip. Să avem casa cea mai somptuoasă, maşina cea mai luxoasă, hainele de ultima modă, tatuajele cele mai impresionante şi cartea scrisă cea mai interesantă. Toate acestea ţin de idividualitate, dar demască o criză a eului profund, cum este denumit de psihologi. Există tot felul de oameni: unii sunt modelaţi dintr-o pastă moale, alţii sunt tăiaţi din piatră. Nu e o chestiune de convingeri, ci de eul nostru. Şi astfel, se întâmplă ca drumul pe care un om şi-l alege în viaţă să fie prea puţin corespunzător cu materialul din care el a fost plămădit. Aşa apare eul fals. Un „eu” filosofic şi problematizat. Un eu care se proiectează pe un Moş Crăciun, de exemplu, care nu este altceva decât o noţiune abstractă şi un prilej consumarist al unei societăţi de consum.
