Ieri a fost „ziua lecturii” şi ar fi trebuit să fiu prezent în faţa unor elevi ai unei şcoli piteştene şi să le vorbesc despre importanţa cititului. Am fost invitat de o doamnă profesoară dragă mie, pe care am refuzat-o cu regret. Căci cum este scrisul, aşa este şi cititul. Iar dacă faptul de a scrie e astăzi un act de curaj, tot de curaj trebuie să dai dovadă şi când citeşti. Căci este un joc de oglinzi paralele între literatură şi viaţă, una reflectându-se în cealaltă. Realitatea transformându-se în ficţiune şi apoi ficţiunea în realitate.

Este în fond vechea comedie a lui Don Quijote. Iată de ce îţi trebuie curaj! Căci de curaj ai nevoie când te lupţi cu morile de vânt. Adică să le spui elevilor că au nevoie de lectură ca de viaţă este ca şi cum le-ai spune că morile de vânt sunt altceva! Ce ar putea să înţeleagă ei atât timp cât au la îndemână mijloace analoge cărţii? De ce să mai stai cu creionul în mână şi să notezi o idee după ce ai citit-o dacă o găseşti pe internet? De ce să mai priveşti prin gaura cheii şi să dai dovadă de indiscreţie atunci când citeşti un roman, câtă vreme poţi să intri direct pe Google? Şi-l poate închipui cineva pe Eminescu umblând cu un telefon în mână ca să scrie sau să citească un SMS?

Prin urmare, nu e vorba de sărbătoarea lecturii unei ştiri sau a unui articol de presă. Ziua lecturii se referă la acel fel de a studia cu creionul în mână, subliniind un detaliu important, notând o idee relevantă. Toate acestea ţin de voluptatea lecturii. Căci orice sărbătoare trebuie să reliefeze o dată, un moment simbolic, un obicei ce se vrea recurent. Dar cine mai cunoaşte astăzi o asemenea voluptate când poţi să faci clic cu cursorul şi să-ţi apară ideea pe monitorul calculatorului gata fabricată? Este un mod de expresie mai simplu, mai direct, mai practic. Pentru graba omului de azi, pentru nervii lui, pentru blazarea lui, nimic nu rezumă mai lapidar o situaţie livrească şi nu fixează mai precis o opinie decât internetul.

Am ajuns să stăm toată ziua în faţa televizorului sau să migrăm pe internet în lumea virtuală. Trăim în două lumi: una reală şi alta virtuală. Cea dintâi ne dă acces la viaţa obişnuită, la realitatea concretă. Ce-a de-a doua, la o lume imaginară. Între aceste lumi se sapă zilnic o prăpastie atât de adâncă, la care niciodată nu m-am gândit sau am visat. Iar David Rosenfeld, un psihanalist contemporan, scrie despre distorsiunile mintale ce pot apărea când un copil devine excesiv de învestit în realitatea virtuală.

Discutând despre dependenţa psihotică de jocurile video, el menţionează două tipuri specifice de mecanisme psihologice ce pot secătui psihicul unei copil. Un tip se referă la încapsularea autistă, în care realitatea externă este neglijată şi făcută chiar inaccesibilă, astfel încât copilul respectiv este izolat faţă de stimulii din mediu. Celălalt mecanism constă în identificarea proiectivă mintală, ce goleşte mintea copilului de resursele interne – cauzând pierderea realităţii interne stabile, practice, evacuând ceea ce este înăuntru. Ambele mecanisme contribuie puternic la riscurile psihologice ale participării la orice fel de lume virtuală, incluzând nu doar jocurile video, ci şi alte forme de conexiune prin tehnologia modernă. Oricare ar fi mediul – telefon, computer, reţea socială de pe internet – el poate oferi un potenţial ecran pentru proiectarea mintală, conducând la vid interior, izolare şi pierderea ancorei interpersonale.
Prin urmare, dacă citim un roman, personajele ni le putem imagina noi înşine. Însă, dacă vizionăm un film făcut după romanul respectiv, personajele sunt prezentate aşa cum şi le imaginează regizorul, iar noi preluăm de-a gata reprezentările romanului făcute de către regizor.

Preluându-le de-a gata, suntem amputaţi de propria noastră capacitate de a ne imagina. Eu însumi am citit multe cărţi înainte de a dispune părinţii de un televizor, printre care aş aminti aici cărţi scrise de Mihai Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda etc. Şi astfel, eu am fost cel care mi-am imaginat cum ar fi putut arăta eroii acestor cărţi. Or, când am văzut filme ecranizate după aceste romane, am fost surprins că personajele respective arătau cu totul altfel de cum îmi imaginasem eu în trecut. Despre o astfel de amputare scriu eu aici! Aşadar, ce să le spun elevilor piteşteni? Dacă le-aş spune că lectura îi ajută să gândească şi să-şi dezvolte creativitatea, în timp ce noua tehnologie îi grevează de acestea, m-aş plasa voluntar în afara timpului, aş fi inactual. Ca să lecturezi astăzi ai nevoie de spirit de rezistenţă, de tenacitate, de răzbatere înceată. Or, eu nu am curajul necesar să le vorbesc elevilor actuali despre ce înseamnă lectura pentru viaţa lor, de teamă să nu fiu ironizat de ei.

Distribuie pe Facebook