Cunosc în satul meu natal un bătrân senzaţional. Este un om scund, cu privirea neliniştită, vesel, în ciuda vârstei sale de 94 de ani. De câte ori merg la părinţi, trec şi pe la el. Dar săptămâna trecută nu l-am găsit într-o formă prea bună. Părea că îl frământă ceva. Nu l-am chestionat, pentru că, la vârsta lui, stările sufleteşti sunt destul de schimbătoare. L-am lăsat pe el să-mi spună. La un moment dat, în mijlocul vorbei, m-a întrebat cine sunt. Mama mi-a făcut semn să-l las în pace, că are mintea rătăcită. M-am cutremurat. Aşadar, vecinul meu şi-a pierdut memoria. Numai faţa i-a rămas plină de lumină. Din când în când, însă, ea era străbătută de cumplite viziuni drăceşti. Apoi, din nou, faţa îi era înseninată de imagini pure şi odihnitoare. Era ceva demonic în el, o înspăimântătoare şi imprevizibilă prezenţă. Oare ce neputinţe i-au ars limitele conştiinţei, trecând mai departe, spre subconştient şi poate spre cine ştie ce neînţeleasă linişte finală? Şi totuşi, era în această linişte o seninătate de simţire cu o incontestabilă graţie interioară, care îmi amintea de omul de demult. Acum, însă, liniştea aceasta nu era altceva decât pregătirea pentru litania eternă, trăgând după sine poarta ferecată a uitării. Fruntea lui părea cuprinsă de flăcări reci de un dinamism rătăcit, de o inconştienţă care m-a dezarmat. Am început să-i vorbesc despre câteva întâmplări de demult, pe care ar fi trebuit să şi le amintească. Dar nimic! Bătrânul nu mai păstra nimic din ceea ce conştiinţa trebuia să păstreze, ci puţinătatea minţii lui mai era alimentată doar de izvoarele venite din subconştientul său.
Omul despre care scriu aici a fost făcut prizonier de ruşi în cel de-al Doilea Război Mondial şi dus în îndepărtata Siberie. În îndepărtata şi ostila mină de la Karaganda, vecinul meu se ruga în taină la Dumnezeu că, dacă o să-l izbăvească din acel prizonierat, o să zidească atâtea fântâni câte ape mari îl despart de ţara sa. Setea, nu munca în mină, a fost cea mai mare pedeapsă în lagărul rusesc. Odată repatriat, fostul prizonier a putut să-şi îndeplinească legământul. În satul său există azi vreo zece fântâni, la drum, pentru a potoli setea drumeţului însetat. Şi totuşi, reîntors acasă, omul lângă care am copilărit a intrat într-o lume răsturnată ce nu mai avea nimic cu icoana sfântă a satului de odinioară, fiind surprins să găsească instalat în ţară însuşi regimul comunist împotriva căruia luptase. El, însă, şi-a purtat tăcerea prin codrii seculari ai Muscelului. Uneori, în luminişurile pădurii sau pe cărările singuratice şi umbroase, vecinul meu îşi mai deschidea sufletul şi-mi povestea despre păţaniile sale din război şi din lagăr, dar fără să păstreze o coerenţă în vorbe. O astfel de ispravă, pe care mi-o amintesc foarte bine, este legată de mirosul mâncării venit din ţară. Mama lui, crezându-l mort, a respectat rânduielile strămoşeşti şi bisericeşti şi i-a făcut pomenile. În toată această perioadă bietului om nu i-a fost absolut deloc foame, în condiţiile în care mâncarea primită de la cantina lagărului rusesc era insuficientă pentru a-şi putea păstra forţele necesare unei munci în mină.
Apoi, uşor, uşor, mi-am dat seama că aproape tot ce era în jurul meu nu mai avea memorie. Iar conştiinţa noastră se reduce până la urmă la memorie. Sigur, ea nu e numai memorie, dar memoria este prima ei calitate. Ţi-ai pierdut memoria, ai căzut în subconştient. Nu mai recunoşteam aproape nimic din lumea de altădată. O altă lume s-a ridicat între timp; o lume străină pe care nu o mai cunosc şi cu care nu mai pot să mă împac. Oamenii nu-şi mai construiau bănci la poartă pentru a se întâlni la zi de sărbătoare. Nu-şi mai fac nici fântâni pentru a potoli setea drumeţului. Şi nici troiţe. Şi ce frumoase sunt troiţele noastre de la marginea drumului sau de lângă un teren accidentat! Aceste troiţe sunt unice în Europa. L-au fermecat până şi pe prinţul Charles. Ele ne păstrează memoria credinţei şi lucrurilor de demult. Astăzi, însă, în vârful parului a rămas pustiu cuibul de barză. În satul acesta lucrurile de demult au fost prinse de somn. Într-un ornament frumos, doarme un simbol. Or, în trecut, un simplu ciomag incizat prezenta arta păstorilor şi imaginea florilor ce creşteau pe munte. Lutul este acum smălţuit. Astăzi culegem fără a mai semăna. Oala de lut a fost spartă de cratiţă. Este vorba de o lume rurală cu infiltraţii urbane – infiltraţii în limbaj, în moravuri, în felul de a privi şi înţelege viaţa. Tinerii nu ştiu nimic despre obştea satului, devălmăşie, clacă etc. Trăim în plin proces de dezvrăjire a lumii satului şi asistăm neputincioşi la dizolvarea organicităţii lumii patriarhale pe aceste plaiuri, aşa cum s-a întâmplat la vest-europeni.
Gheorghe SAVU
5 Comentarii
Jonny
Lipsa memoriei noastre se datorează nu nu.ai infiltrațiilor urbane in lumea satului, ci si indiferentei oficialităților si a noastră a tuturor fata de tăierile sălbatice a pădurilor, vânzării pământului către străini etc
arsenie Boca
Fie ca el se numeste ziditor de fantani, strungar, forjor, operator chimist sau olar, lista lunga a profesiilor pe care Romania le-a facut uitate sunt opera unui complot PSD-ist preluat si de alte forme de mafie organizata care au pus economia pe butuci si au instrainat orice speranta. Dupa ce au vandut tot ce le-a picat in mana, aceasta ciuma rosie arata acum cu degetul spre cumparatori spunand ca nu sunt lasati sa guverneze. Nu are nici un rost retorica noastra atat timp cat nu avem curajul sa spunem lucrurile in fata. Ziditorul de fantani la care faceti referire isi face epilogul asemeni multor altor oameni care ar fi putut face ceva daca aveau un minim spirit de conservare. Cand popa, politistul si invatatorul satului se intalnesc seara pe ascuns si decid ca primarul trebuie sa fie musai de la PSD, nici batranul ziditor de fantani nu poate sa caute vana de apa decat sapand in piatra seaca. Cand eram copil obisnuiam sa merg vara la bunici, la tara, si imi pierdeam vremea in fieraria potcovarului satului, un tigan demn de toata isprava. Parintii ma incurajau sa fur meserie si sa inteleg miracolul satului romanesc. Ca orasean ma uitam in anii 80 la colegii de scoala cu condescendenta si curiozitate. Dupa 15 septembrie cand incepea ,,calvarul scolii,, imi aratam superioritatea povestind aventurile mele din potcovaria lui Marian tiganul, in tractorul lui Fane, la cules de struguri la IAS sau la pescuit de raci cu nea Timofte. Consideram acei coechipieri in ai scolii niste stravezii pierduti printre asfaltul blocurilor si ma bucuram ca nu mi-am pierdut vara jucand cartoane sau dand cu cheia in capacele de bere turtite pe calea ferata. Copiii aceia imi invidiau vacantele si povestile traite in suspansul unor experiente extraordinare. Eram deja un fiu al satului de vacanta numit Romania adevarata !. Intr-o vara parintii m-au urcat la tren si m-au dat pe mana controlorului de bilete sa ma coboare in halta unde oprea personalul. Pe atunci nu existau telefoane mobile sau comentarii pe facebook. Aflau dupa o saptamana cand veneau cu ,,ajutoare,, ca am ajuns cu bine. Si ajungeam de fiecare data cu bine. Aveam sase ani si cateva luni, eram in clasa intai si trageam dupa mine in bagaj din care nu lipsea amicul Jack London sau trusa de astronomie facuta in RDG… Seara bunicul meu asculta Vocea Americii si inainte de culcare blestema comunismul romanesc nu pentru alfabetizare ci pentru carnagiul intelectualitatii din inchisorile comuniste. Imi spunea atunci ca zilele lui Ceausescu sunt numarate insa se insela amarnic. Mai avea de stat 20 de ani inainte sa se termine nebunia. In toata ura lui ii recunostea meritele de a fi reconstruit aceasta tara si avea un respect deosebit pentru ca avea o meserie. Nu era ziditor de fantani ci cizmar…Dupa 1989 mi-a spus ca sila de comunism este o copilarie fata de ceea ce avea sa renasca sub FSN-ul lui Iliescu, Un alt tigan, insa nu in potcovarie ci in manipularea si dezastrul pus pe tava acolitilor. A avut dreptate ! Domnule Savu, veti face istorie in doar doua feluri. Si nu-i un sfat. Este un punct de vedere… Ori va faceti propria platforma on-line eliberata de scheletii din dulapul redactiei, ori veti decide sa scrieti despre asasinii ziditorului de fantani in cotidianul PSD. Pana tunci sunteti stigmatizabil…Si e pacat.
Savu Gheorghe
Domnule arsenie Boca, de la izvorul „ziditorului de fântâni” poate să bea tot omul, fie el țărănist sau comunist, fie liberal sau simplu om. Așa am fost educat de acest ziditor. Ați spus că doresc să devin celebru (într-un alt comentariu) și că pot să fac istorie în două feluri… Or, eu nu doresc nici una, nici alta. Doresc însă ca editorialele scrise de mine să rămână în „patrimoniul cultural” al familiei mele. Vă mărturisesc acest lucru pentru că m-ați emoționat cu ce ați scris mai sus.
Elena Delia Dumitricā
Si eu, la rându-mi, am ramas impresionata de amintirile comentatorului „Arsenie Boca”, fiindca ma regasesc, in mare parte. Intorcandu-ma la editorial, marturisesc faptul ca am asteptat cu sufletul la gura sa inteleg cine era acel bātrân. Pai cine putea fi decat un supravietuitor al ororilor comunismului? Raspunsul editorialistului m-a coplesit: din acele fântâni pot sa bea apa toti trecatorii: liberali, taranisti, psd-isti etc.. Atentie: TRECATORII ! Mi se pare o pildā sau , pur si simplu, o parabola biblica . Frumos !
arsenie Boca
Stimata doamna, va multumesc pentru comentariul postat si vreau pe aceasta cale sa imi permiteti cateva puncte de vedere. Aici, pe acesta platforma a stangii argesene am avut extraordiara sansa ca indiferent de diversitatea opiniilor sa putem construi un dialog. Este in mod categoric un unicat in presa argeseana mai ales ca bastionul comunist al PSD pune o presiune enorma pe colegiul redactional si urmareste absolut orice reactie derivata in spatiul public. Atitudinea d-lui Savu este un fel de proiectie umana a clivajului stangii. sa nu uitam ca acest remarcabil editorialist este un infocat sustinator al lui Tutea. Acel Tutea care nu demult spunea: citez…,,Eu in tinerete, am fost om de extrema stanga. Si la maturitate, de extrema dreapta. Iar acum ma consolez cu calitatea mea de roman intreg. … Am fost in tinerete de stanga din generozitate. Pentru ca vorba ceea: daca pana la 30 de ani nu esti de stanga, n-ai inima, daca dupa 30 de ani mai esti de stanga si nu esti conservator, esti cretin. Confundam, in tinerete, comunismul cu comunitarismul.” Eu il apreciez pe domnul Savu ca tanar infocat astazi… Dar il pretuiesc pentru capacitatea de a-si construi argumentele in formatul unei senectuti in devenire. Ador polemica domniei sale si apreciez faptul ca eu fiind de dreapta am in sfarsit o contrapondere al oricarui clivaj pe care l-as putea incerca aici. Este o redutabila opozitie de care toti avem nevoie. Savu reprezinta salvarea acestui cotidian pizmuit intr-o perioada inadmisibila. Cred ca este cel mai valoros contemporan al reinventarii. Regret enorm disparitia d-lui Badiu din editorialele de la Argesul. Duelurile cu dl. Savu erau fascinante. Pacat