18 februarie 2008. Zi de doliu pentru cultura argeşeană şi nu numai. Un exponent de seamă al ei, maestrul incontestabil al penelului, Gh. Pantelie, îşi dădea sufletul în mâinile Domnului. Impunea respect în faţa colegilor de breaslă, avea prestanţă şi mulţi admiratori de toate vârstele. Câţi oare îi mai evocă astăzi amintirea? Câţi îi mai pomenesc măcar numele? Câţi aprind o lumânare pentru sufletul său?
Şi-a îmbrăţişat şevaletul
Dimineaţa îşi băuse cafeaua şi se aşezase în faţa şevaletului pentru a termina o lucrare. După câteva linii trasate pe pânză, brusc, a simţit că-l lasă puterile. După câteva clipe, inima-i generoasă şi-a încetat bătăile, iar artistul a trecut hotarul în Ţara de peste Veac. Când a fost descoperit, imaginea părea desprinsă dintr-o tragică poveste: pictorul parcă-şi îmbrăţişa şevaletul pe care se afla o pânză pictată pe jumătate. S-au scurs zece ani de când cel care era un reper al artei moderne contemporane şi un model pentru generaţii de învăţăcei într-ale artei nu mai este. Modestia-i proverbială era pe măsura talentului remarcabil cu care l-a hărăzit destinul. Drept dovadă răspunsul pe care l-a dat redactorului unei publicaţii locale, cu puţin timp înainte de a ne părăsi: „Până acum am căutat esenţa picturii. De-abia acum, la 67 de ani, înţeleg cu adevărat pictura…” Urma ca lucrările sale să fie reunite într-o expoziţie. Îşi imagina că mulţi piteşteni vor fi prezenţi la eveniment. Într-adevăr, sute de oameni au venit, dar nu la vernisajul expoziţiei, ci la… înmormântare.
Pasivitatea instituţiilor
Deşi „ardea” pe „altarul” său, atelierul, totuşi, Gh. Pantelie nu trăia într-un turn de fildeş, rupt de realitate. Era angrenat în viaţa cetăţii asemeni fratelui său, pictorul Ion Pantelie, care se implicase în politică. În 2001, artistul despre care acum vorbim la trecut organiza la Piteşti prima şi singura „expoziţie-protest” care a avut loc vreodată în urbea noastră. Înfiera „cultura de cartier”, imoralitatea, corupţia, mediocritatea! Deşi a fost admirat pentru gestul său, totuşi, atitudinea sa i-a deranjat pe mulţi politicieni. În ultimul interviu acordat presei locale, Gh. Pantelie transmitea un mesaj care rămâne valabil şi astăzi: „E momentul să ne provocăm limitele…” El, artistul, a fost cel dintâi care-şi depăşise limitele în artă, după cum constatau critici avizaţi. Şi ar fi făcut-o mai departe, dacă un înger nu ar fi coborât din văzduh luându-i sufletul, când pictorul era în plinătatea puterii sale de creaţie. Trist este că acum, la zece ani distanţă, puţini îşi mai amintesc de această personalitate locală. În afara poetului Virgil Diaconu, care i-a acordat o pagină în ultimul număr al revistei „Cafeneaua literară”, nicăieri nu se mai vorbeşte despre „Prinţul Picturii de Şevalet”, cum era supranumit. Galeria de Artă „Metopa” nu a organizat o expoziţie pentru el, alte instituţii nu au anunţat până acum niciun simpozion dedicat artistului, iar administraţia locală şi Inspectoratul Şcolar nu par interesate de subiect. Dacă ar fi fost aşa, o arteră de circulaţie, un parc sau o şcoală i-ar fi purtat numele. Poate de acum încolo…
