M-am apropiat de fenomenul sportiv şi, timp de câteva decenii, am fost chiar în epicentrul sportului argeşean (cu preponderenţă fotbalul).

M-am simţit atras din respectul pe care l-am avut faţă de performer în efortul său de a se autodepăşi, de a cuceri locul întâi, după o luptă dreaptă, cu preţuirea faţă de cel întrecut şi cu o asumare etică permanentă a fair-play-ului. A lupta cinstit, a câştiga cinstit – iată zestrea pe care o lasă în urmă campionul! O zestre necesară societăţii!

Scriu astăzi cu o mare satisfacţie, cu bucuria unui gând confirmat. Puneam pe frontispiciul cărţii mele „Introducere în jurnalismul sportiv” (prima de acest gen în domeniu) un citat care mi-a luminat întreaga carieră de jurnalist sportiv. Spune Hemingway: „Sportul te învaţă să câştigi cinstit. Sportul te învaţă să pierzi în mod demn. Prin urmare, sportul te învaţă de toate: te învaţă ce este viaţa”.

Cât adevăr! Cât adevăr se desface ca o floare de trandafir acum, când sportul românesc, în regres în ultimii ani, cunoaşte euforia naţională, în urma marii victorii a Simonei Halep la Wimbledon, un fel de Oscar al Oscarurilor pentru un mare campion.

Am scris – şi nu mă dezic de afirmaţie – că performanţa îşi trage puterea nu numai din biologie, ci şi din mental, nu numai din ştiinţa antrenamentului, ci şi din cultură, în sens larg, din educaţie, psihologie etc.

Performerul autentic (căci sunt şi trişori, din păcate), campionul, asul, marile vedete ale arenei sportive, în respectatul sens al cuvântului, devin, prin puterea lor de atracţie, prin realizările lor, unele întrecând limita umanului, modele de urmat, simboluri ale condiţiei umane.

Aşa s-a întâmplat cu Nadia Comăneci, aşa s-a întâmplat cu Helmuth Duckadam, cu Ilie Năstase, cu fetele de aur ale gimnasticii româneşti, cu campionii olimpici de neuitat la lupte, caiac-canoe, canotaj academic şi altele.

Aşa se întâmplă acum cu draga noastră Simona Halep, zâmbetul de aur al reuşitei româneşti. Să aduni zeci de mii de români pe Arena Naţională, pentru ca fiecare dintre ei să se simtă părtaş al succesului, este ceva! Ceva ce întrece toate bucuriile fotbalului (atâtea câte sunt şi au rămas!), ale scrimei, atletismului şi ale celorlalte discipline sportive la un loc.

Este un moment astral al sportului românesc, într-o perioadă în care „România” este pe buzele iubitorilor de sport din toată lumea (şi nu sunt puţini!); într-un moment în care, în ţară, România nu este una, ci „România mea” (a Opoziţiei) şi „România lor” (a Puterii), într-un moment în care politicieni guralivi, fără CV, fără nicio realizare de top (în afara celor personale) flutură cuvinte şi promisiuni în care nici ei nu cred. De unde să găseşti aici modele?

După succesul de la Montreal, fetiţele făceau „roata”, după succesul din CCE, pe străzi se striga „Apără Duckadam!”. Acum, într-o ţară unde nu există niciun teren de tenis, cu iarbă, Halep electrizează copiii care-şi doresc să fie ca ea, o campioană a cărei carismă întrece hotarele Europei.

Distribuie pe Facebook