Când pe ecranul televizorului apare chipul lui Gheorghe Dincă, am impresia că este filmat un exemplar din perioada geologică denumită Jurasic, cea a reptilelor. Omul acesta pare că nu are suflet şi, mai mult, că nici nu are nevoie de el. După cele petrecute la Caracal se observă că tendinţa actuală de expunere publică a celor mai dureroase răni pe care le poate avea o fiinţă umană sau o societate omenească, traumele pe care le presupun crima, incestul, abuzul sexual, tortura ritualică, depresia psihotică, tulburările de identitate produc un mare rău minţii şi spiritului omenesc. Este vorba de un pseudospirit uman, de aroganţă, isterie, confuzie, amoralitate, tocmai bune pentru îndoparea zilnică a omului. Să iei un copil de treisprezece ani şi să-l introduci în labirintul morţii al traficanţilor de carne vie este ca şi cum ai trăi în plină primitivitate a sufletului, când oamenii parcurgeau era geologică a dinozaurilor. Însă mai cumplit mi se pare faptul că Gheorghe Dincă reprezintă un membru al poporului meu, iar psihologul ştie că sufletul unui individ este asemănător cu sufletul grupului din care el face parte. Aşa ne explicăm cauzele atâtor exemple de cruzime inumană, de care este înţesat mediul unde creşte copilul actual, cruzime ce pândeşte din exterior, creându-i configuraţia mentală corespunzătoare. Ceea ce înseamnă că în acel mediu s-a mai născut un Dincă şi se aşteaptă un altul şi încă un altul. Şi, în felul acesta, se mai naşte unul, şi încă unul, tot mai mulţi, ajungând cu toţii să trăim vremuri jurasice.

Prin urmare, cu fiecare copil nou-născut, acest soi de barbarie parcă aşteaptă un nou moment să iasă la lumină. De altfel, eu îmi imaginez viitorul sub înfăţişarea unui copil care, aplecat deasupra pământului, se retrage speriat la vederea unei fiinţe umane adulte. Şi cine ştie câte pericole reuşeşte să evite ca urmare a acestei precauţii! Însă fetiţa din Dâmboviţa a căzut victimă pedofilului olandez; un obsedat care s-a plimbat prin ţara noastră de parcă a vizitat o grădină zoologică. Autorităţile au cu totul altă ocupaţie, nu ca să ne apere de tot felul de pericole. Iar şefii lor din Parlament au trecut la măcelul politic, nu de dragul poporului, ci al puterii. Drept care, fără iubirea aproapelui, copilului imaginat de mine îi este imposibil să se apropie de oameni. Însă această iubire este doar o speranţă, pentru că, în realitate, sunt dezlănţuite pasiunile cele mai josnice ale omului în lupta sa pentru viaţă, iar setea de bani şi de putere va domina definitiv mersul lumii. Direcţia acestui mers va fi schimbată numai dacă vom considera iubirea aproapelui drept sacră şi imperativă. Or, în locul omului care îşi iubeşte aproapele vedem un om decăzut, fără lume interioară, obsedat de prelungirea vieţii şi a tinereţii, de bani, putere şi sex. Ne-am întors la perioada jurasică, în care dinozaurii fac legea. Astăzi, trăim vremurile în care omul este numai „o punte, o tranziţie între animal şi supraom” (Nietzsche). Iată de ce aproape toate cărţile de pedagogie, sociologie şi psihologie pun accentul pe adaptarea copilului la mediul acesta cuprins de violenţă şi lipsă de iubire.

Or, din cauza imperativelor adaptării la mediu, eu, copil fiind cândva, am resimţit deopotrivă bucurie şi tristeţe. Tristeţe de ce? Nu aş putea răspunde. Tristeţe vagă, fără cauze precise sau inteligibile. Dacă memoria mea afectivă nu mă înşală, dacă nu sunt victima unei iluzii, atunci pot spune că n-am simţit în copilărie nicio bucurie deplină după care să nu fi urmat un sentiment de tristeţe şi de o vagă nemulţumire. M-a frământat mereu această stare şi nu aş fi pomenit de ea aici dacă nu aş vedea că şi copiii de astăzi au momente din ce în ce mai dese de tristeţe. Ei trăiesc un fel de decepţie, de plictiseală. Natural, surprinzând aceste lucruri, m-am gândit la cauzele de amărăciune care cuprind sufletul copilului. Iar aceste cauze constau în imperativul adaptării şi al readaptării. Adaptarea la mediu a unor copii se face astăzi fără ajutorul părinţilor, care au plecat la muncă în străinătate. Or, educaţia copiilor este un imperativ categoric, cunoscut până şi de cei din vechime, de exemplu, de spartani, care, cu aceeaşi inexorabilă necesitate educativă, urmăreau în educaţia copiilor îndeosebi dezvoltarea fizică, prin exerciţii militare, prin gimnastică şi lupte, deci oţelirea organismului, supus la privaţiuni şi grele încercări, în vederea pregătirii pentru apărarea cetăţii. Se cunoaşte obiceiul de a fi aruncaţi de pe muntele Taygetus, chiar de la naştere, toţi copiii debili, cu deficienţe fizice, deci inapţi pentru serviciul militar şi interesele statului. Sigur, astăzi, copiii nu mai sunt aruncaţi în prăpastie, pentru că ei se află deja în această prăpastie. Adică într-un „nou Taygetus”, în care stă la pândă unul ca Dincă.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio