Ioana Grigore
Ioana Grigore are 24 de ani, este licenţiată în regie de film la UNATC, dar este şi masterand, în ultimul an, la regie de film documentar. La sfârşitul acestei săptămâni, ea va fi prezentă la Cinematograful „Bucureşti” din Piteşti, acolo unde vor rula două dintre documentarele pe care le-a regizat: „10:34 to Belgrade” şi „Mereu pe fugă, dar nu şi astăzi”. Mai multe despre această tânără talentată aflaţi din următorul interviu.
Îndrăgostită de filmul documentar
– Ioana, care sunt pasiunile tale?
– Pasiunile mele se regăsesc în lucrurile pe care sunt binecuvântată să le fac în viaţa de zi cu zi: fotografia şi cinematografia. Sunt nebuneşte îndrăgostită de filmul documentar. Îmi place să documentez în special oamenii – stările, spaţiile, poveştile lor. Pe lângă acestea, pun la loc de cinste bucuria de a lucra manual accesorii şi de a urca pe munte. Împart meşteşugitul cu cel mai bun prieten, cu care am construit „broşe” – ii modelate în lut şi pictate manual, care de trei ani îşi găsesc în luna martie drum în toate colţurile României şi dincolo de ea. Drumeţiile montane le împart cu fratele meu, care m-a iniţiat într-ale munţilor când eram în şcoala generală, el fiind cu trei ani mai mic.
– Lucrurile pe care le faci necesită multă inspiraţie. De unde provine ea?
– Am trăit într-un mediu cultural pe care mereu l-am găsit ca fiind o normalitate, datorită părinţilor mei. Mama este poetă, tata – jurnalist. Eu m-am dus spre cinematografie, fratele meu spre jurnalism şi televiziune. Sensibilitatea noastră cu siguranţă de la ei vine. Eu am început cu pictura, mai apoi cu fotografia şi în liceu am început să mă joc de-a film-makerul. În urma unei experienţe la un festival de profil, unde am făcut un scurt-metraj, am decis că regizor vreau să mă fac când o să fiu mare. Mi-a plăcut enorm procesul creativ al naşterii unui film. Inspiraţia este din viaţă, de peste tot, mai ales în filmul documentar. Este în oameni, în gesturi, în obiecte, peisaje, într-o propoziţie sau într-o poveste auzită.
Atelierul din Los Angeles
– Ai fost recent la un atelier de film documentar în Los Angeles. Cum ai trăit această experienţă?
-Despre această experienţă din Los Angeles aş umple pagini întregi. Dar cel mai important pentru mine a fost schimbul cultural şi personal care s-a produs acolo. Am fost selectaţi 12 participanţi din toate colţurile lumii. Ne-am îmbogăţit enorm unii pe alţii, prin culturile, filmele şi proiectele noastre diferite. Mă emoţionează şi mă bucură fiecare gând despre ce s-a întâmplat acolo. Şi mi-a făcut o poftă şi mai mare de a călători.
„Voi veni la Piteşti”
– Povesteşte-mi despre scurt-metrajele pe care le-ai realizat…
– În facultate, am făcut scurt-metraje atât de ficţiune, cât şi documentare. Am lucrat la ficţiune şi pe peliculă de 16 mm, alb negru, lucru care a însemnat unul dintre cele mai importante procese de învăţare. Dar, cumva, încă de la sfârşitul anului I bănuiam că la un moment dat voi lua drumul documentarului. Aşadar, voi veni la Piteşti cu două scurt-metraje documentare. „10:34 to Belgrade” a fost început în anul al II-lea de facultate. Unul dintre cei mai dragi profesori ai mei m-a întrebat dacă vreau să merg în Serbia să fac un documentar pe o temă aleasă de mine, cu o echipă integral sârbească. Am zis „da” fără să mă gândesc că asta era prima mea experienţă filmică în afara ţării, după doar un an de facultate, cu o echipă străină. În mod normal, pentru mine astea erau datele unei experienţe suficient de înfricoşătoare cât să spun „nu”. Dar am spus unul dintre cele mai sigure „da”-uri şi, cumva, experienţa acolo şi filmul acesta au dictat cam tot ce mi s-a întâmplat în următorii ani, atât pe plan profesional, cât şi pe cel personal. Dacă până la acest proiect (care a stat un an şi jumătate în post-producţie, în România) îmi spuneam că îmi place filmul documentar, după experienţa cu el am spus că sigur vreau să fiu documentarist.
Filmul acesta povesteşte, din perspectivă umană, şi nu politică, despre bombardamentele NATO, din 1999, asupra Belgradului,
„Mereu pe fugă, dar nu şi astăzi”, un alt film pe care îl voi aduce la Piteşti, este făcut în 2017, primul an în care nu am fost studentă (anul de pauză dintre licenţă şi masterat – atunci neexistând încă departamentul de film documentar la UNATC). E o poveste din Băbana, judeţul Argeş. Este o poveste neaşteptată, într-un mediu şi mai neaşteptat. Filmul dezvăluie cum reuşeşte un singur om să motiveze un întreg sat într-o practică ecologică. Un exemplu de bună acţiune civică, ce schimbă viaţa unui puşti şi, prin el, a întregii sale familii. Este despre cum, acţionând micro, influenţăm macro.
Este făcut la iniţiativa unor oameni grozavi, Gabriel Moiceanu şi Corina Butnaru, de la ADI Servsal, care mi-au spus la începutul lui 2017: „Ioana, vrem să faci un film. Vrem să aibă această temă, despre schimbări puternice în comunităţi mici. Şi aşa mi-am început documentarea şi s-a născut filmul.
Vă încurajez să veniţi la Cinema „Bucureşti”, în Piteşti, pe 29 iulie, la ora 18, să le vedeţi şi să povestim despre ele, pentru că sunt multe lucruri faine de spus despre ce s-a întâmplat înainte de a ajunge pe ecran, dar şi despre cât m-au influenţat ulterior.
„Am multe visuri”
– Cu ce proiecte ne vei surprinde în viitor?
– Lucrez, deja de trei ani, la un proiect de film care va reprezenta debutul meu în lung-metraj documentar. Toate filmele de până acum au construit ceea ce sunt astăzi, ca tânăr cineast, dar experienţa cu acest film este de departe cea mai complexă, grea şi frumoasă. Este un film pentru care am umblat prin România şi Europa să-i reconstruiesc povestea. Este despre jazz, prietenie, libertate, închisoare. Este un film puternic, cu o poveste neaşteptată – povestea unui grup de jazz de avangardă din România anilor ’80, astăzi necunoscut.
Am multe visuri, pe unele le-am trăit, pe altele le trăiesc acum. Un lucru pe care mi-l doresc mult este să călătoresc cu lunile, cu aparatul de fotografiat în mână, în diverse colţuri ale lumii. Sunt foarte strâns legată de cultura şi, mai ales, de tradiţia creştinească a românilor. Este ceva pe care o să-l iau cu mine oriunde aş merge. Şi, în acelaşi timp, cred că este foarte important, schimbul cultural, personal, uman.
