Cu un săculeţ de seminţe de dovleac bine uscate începea o seară de clacă. Într-o cameră, la căldura sobei, cele câteva persoane aruncau printre cojile tăioase şi vorbe de clacă despre unul, despre altul. Nimeni nu scăpa de zicalele „Nu iese fum fără foc” ori „Gura păcătosului adevăr grăieşte”. Dacă se adăuga şi ceva vin proaspăt făcut, era o adevărată clevetire. Din această sporovăială şi ronţăit rămâneau limba mai ascuţită şi o trăistuţă cu sâmburi din care, duşi la vechiul teasc de lemn, ieşeau cam două sticle de ulei şi câteva turtiţe presate.
Ehei, dar vorbele spuse! Ele circulau a doua zi prin toate ungherele satului şi cu tot bagajul de ştiri începea altă clacă la o altă casă până spre sfârşitul iernii. Nu este o noutate că şi astăzi vorbele acestea de flecăreală se mai aruncă pe ici, pe colo, printre sorbiturile unei ceşti de cafea ori ale unui pahar la o şuetă.
Printre purtătorii de vorbe găsim însă o persoană care lucrează în ascuns, duplicitar. Îmi spunea conducătorul unei instituţii publice despre doi angajaţi propuşi pentru salariul de merit. Persoana respectivă, duplicitară, dualistă, depistată cu multă greutate, ce a făcut? Lăudându-i pe cei doi în stânga şi în dreapta, le-a trântit şi o anonimă la forurile superioare, de parcă ar fi fost buni de dat afară din slujbă, nicicum promovate.
La o asemenea persoană dualist (i)morală cred că se referă şi înţelepciunea populară prin proverbul „Cărbunele acoperit pe nesimţite te arde.” Iar pentru cei din jur aş adăuga: şi dacă nu te arde, tot te înnegreşte.
C. BUJDOIU
