Aşadar, de azi, din nou la şcoală. O facem cu toţii, deşi nu mai mergem cu încrederea cu care o făceam altădată. Am „reformat-o” şi pe ea ca mai tot ce înseamnă viaţa noastră, în ideea că e bine să ne europenizăm, să ne integrăm, să ne globalizăm, cum pretinde noua ordine mondială. Şi ce-i rău în asta, vor spune dragii noştri miniştri ai învăţământului, care şi-au făcut mai fiecare mendrele cu ea?
Păi, n-ar fi fost rău dacă şcoala ar fi fost pe mâini bune, dacă n-am fi distrus prestigiul dascălului şi, desigur, implicit, al instituţiei ca atare. Am făcut-o cu „sfântă mânie democratică” şi cu multă prostie. Are mare dreptate profesorul şi pedagogul Tudor Opriş când scrie ce scrie în cartea sa „Drama învăţământului românesc de azi”: „Duşmanul care pândeşte cel mai perfid şcoala românească la începutul mileniului nu este nici salariul de mizerie, nici acoperişul care stă să se prăbuşească la multe şcoli, nici lipsa computerului şi internetului din inventarul didactic, nici erorile de proiectare şi aclimatizare a reformei curriculare, copiată pe alocuri grosolan de prin alte părţi, ci vidul de educaţie şi cultură al tineretului studios, care se accentuează pe an ce trece”.
Da, asta e problema! Vidul de cultură şi de educaţie. Procesul formativ, instructiv-educativ este în mare suferinţă. Şcoala nu mai este văzută de tânăra generaţie ca un suport pe care ţi-l creezi ca să urci pe scara socială, să faci carieră, să reuşeşti în viaţă. Mai important, în lumea de astăzi, este cum şi cine face banul. El dă, vorba manelistului, ora exactă, el este osia în jurul căruia se învârte lumea. O lume ieşită din rosturile ei, cu drepturi furnizate de-a gata. Asta explică şi analfabetismul, şi abandonul şcolar, şi lenea, şi chiulul, şi violenţa, şi delincvenţa minoră, şi creşterea îngrijorătoare a consumatorilor de alcool şi de droguri din rândul elevilor. Am distrus şi aici, ca şi-n societate, valorile – cultul pentru muncă, pentru carte, respectul faţă de dascăl, de părinte, de superior, faţă de disciplină, de ordine – făcând concesii inadmisibile atitudinii libertine. A venit şi vremea noastră – reclamă cei ce susţin „corectitudinea politică” – ca majoritatea să se supună minorităţii, profesorul elevului, părintele copilului, cultura nonculturii, datoria şi răspunderea plăcerii ş.a.m.d. N-am făcut altceva decât am uzurpat locul tatălui, al dascălului, al educatorului, încurajând cu inconştienţă noile metode de spălare şi anesteziere a conştiinţei, relativizarea valorică, infantilizarea, imaturitatea, imoralitatea. Impunem deconstruirea modelelor tradiţionale ca să mărşăluim după modele utopice spre distracţie, trăirea frenetică a dragostei libere stimulaţi de droguri, că „singura speranţă e drogul”, cum formula un guru al LSD-urilor, Timothy Leary.
Nu credeam, vorba poetului, să apuc ceasul în care să aibă cineva tupeul să scoată „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu din programul de bacalaureat. Şi uite că l-a avut! De ce? Pentru că Eminescu a fost incomod şi-n regimul trecut, este şi acum. Am copiat în anii comunismului modelul sovietic de şcoală, astăzi ne uităm la şcoala Occidentului ca la soare.
Cum să fi recitat atunci: „Din Hotin până la Mare/ Vin muscalii de-a călare”, ori „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” sau „Hora Unirii”? Vibraţia patriotică nu rezona cu politica prosovietică. Ei bine, astăzi, geniul eminescian nu le pică bine unora care ne îndeamnă să „defrişăm hotarele şi conştiinţele naţionale”. Nu dau bine nici vorbele lui Mircea cel Bătrân „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”, nici versurile eminesciene care satirizează „fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/ Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”. Sau nu sunt ei stăpânii care au decapitat o poezie-simbol a gândirii şi simţirii româneşti? Atunci cine-şi bate joc de noi şi de şcoala noastră?
A venit vremea să ne trimitem din nou copiii la şcoală. S-o facem cu convingerea că măcar de acum încolo miniştrii învăţământului, educatorii noştri, dascălii noştri, tânăra generaţie studioasă n-o să mai repete greşelile, cultivând vicii care pot duce ţara la ruină şi pierzanie. Deocamdată, dascălilor le-am umblat la salarii. Meritat. Rămâne să-i convingem pe copiii noştri, pe elevii noştri că „piatra de încercare a adevăratului patriotism” nu este nici dragostea faţă de Uniunea Sovietică, nici chiar faţă de Occident, ci faţă de România. În anul Centenarului Unirii şi mai departe.
