„Nu te vom uita niciodată!” Cinci cuvinte scrise pe panglica jerbei în formă de cruce, adusă drept prinos de recunoștință din partea colectivului teatrului „Așchiuță” din Pitești. Cinci cuvinte pentru cinci decenii pe care Mihaela Dinu Pițigoi le-a dedicat artei din care-și făcuse crezul vieții sale. Încă din anii de studiu, credea în povești. Cu zâne, cu crăiese, cu fapturi imaginare care farmecă mintea și sufletul oricărui copil. Și-a urmat visul. Și el a devenit realitate.
Plecată din Pitești, Mihaela Dinu Pițigoi specializată în arta scenografică se reîntoarcea în orașul natal și se angaja la teatrul nostru. Erau anii ’70! De atunci și până a ieșit la pensie, a creat scenografii pentru teatrul de revistă, pentru Secția Dramă dar și pentru spectacolele de folclor. A excelat însă în altceva: păpuși! Cele care dădeau viața atâtor personaje care ne-au marcat copilăria. Și câți dintre piteștenii maturi de azi, nu se vor fi bucurat, copiii fiind, de frumusețea „făpturilor” trase de sfori!? Momentul de grație creatoare l-a cunoscut scenografa atunci când a pus pe planșetă pe zburdalnicul Așchiuță care avea să devină emplema teatrului pentru copii din municipiul nostru. „Avea o imaginație extraordinară și o putere uluitoare de a concepe scenografii și păpuși minunate.
Era unică, un fenomen…” Așa a caracterizat-o astăzi pe distinsa creatoare condusă pe drumul fără întoarcere, Cristina Dumitru, șefa Teatrului de Păpuși „Aschiuță”. Dar cum orice poveste are un final, trebuia să existe unul și pentru Mihaela Dinu Pițigoi. La 68 de ani, distinsa scenografă ne-a părăsit pentru totdeauna. Felix Goldbach, directorul Teatrului Al. Davila împreună cu câțiva actori de la diferitele secții ale instituției s-au adunat la cimitirul Sf. Gheorghe din Pitești și laolaltă cu părintele Florin Iordache de la parohia Sf. Ioan Botezătorul care a săvârșit slujba de înmormântare, s-au rugat pentru ca Dumnezeu să îi primească sufletul în Rai.
Razele călduțe ale soarelui de toamnă au luminat pentru ultima dată obrazul „mamei păpușilor” așa cum, metaforic i se spunea. Cristina Dumitru nu și-a putut ascunde lacrimile. Și nici ceilalți care au cunoscut-o și prețuit-o nu au reușit. Au izbucnit în plâns, discret, când sicriul cu trupul neînsuflețit a fost coborât în groapă. Pământul bolovănos răsuna sinistru izbind capacul de lemn. Așa încep poveștile: a fost odată ca niciodată…Mihaela Dinu Pitigoi, o artistă care credea în basme și în zâne și în crăiese și în Scufița Roșie și în Albă ca Zăpada și…dacă n-ar fi, nu s-ar povesti…
