Un ţăran în vârstă de 90 de ani, palid, numai piele şi oase, a intrat în cabinet sprijinindu-se într-un toiag din lemn de alun, privindu-mă parcă uşor speriat din spatele ochelarilor cu lentile groase.
„Domnu’ medic, nu mai poţ de mâncărimea pielii! Cred că din asta mi se trage sfârşitu’ şi parcă a început să-mi fie frică, deşi mereu spuneam că vreau să vină moartea să mă ia. Viaţa mea e un canun. Doar mă canunesc singur în casă, că femeia mi-a murit de vro 12 ani. E foarte greu. Cu mâncarea, cu spălarea, cu pensia mică şi cu copiii plecaţi departe fără să-i mai intereseze de mine. Mi-a trimis vorbă să-mi caut şi eu o creştină care să vină măcar din când în când să mă ajute. De unde să găsesc aşa ceva, că au cam murit toate babele văduve din jur.
După ce că eram surd bocnă, a mai venit şi spuzeala asta pe tot corpu’. Mi se trage de la o cutie de pateu de ficat. Am cumpărat-o că m-am săturat de ciorba lungă pe care mi-o fac singur din ce legume sunt prin grădină. De pateu mi-am adus aminte că-mi plăcea când am fost şi eu la un sanator de la Covasna. Eram mai tânăr, auzeam şi m-am înţeles foarte bine cu ungurii ăia. Era lux acolo: aşternuturi curate, baie, televizor, mâncare bună, aparate la care să te pună…
Deci, mi-aţi dat două feluri de pastile şi o alifie? Aoleooo, ce să fac eu cu ea? Cine să mă dea pe spate mai ales? Să rog pe cineva din vecini? Păi, dacă-mi fură ce mai am prin curte sau prin casă? Un lemn, un topor, un hârleţ, oale, crătiţi, cuţite…”
