La lansarea cărţii „Parabolele lui Iisus”, Andrei Pleşu a spus că nu-şi imaginează cum Dumnezeu întrupat a putut spune nişte vorbe atât de banale, pe care le putea spune orice om mai mult sau mai puţin inspirat. Simplitatea învăţăturii lui Iisus este ceea ce l-a intrigat pe Andrei Pleşu. Probabil că el s-a aşteptat la o învăţătură mult mai spectaculoasă decât nişte simple vorbe ce compun „Vestea Cea Bună”. Iată cum până şi un filosof de talia lui Pleşu poate judeca nişte timpuri, cu felul oamenilor de a fi, cu mentalităţile lor de atunci, prin intermediul gândirii noastre actuale, cu modul şi nivelul puterii actuale de judecată. Şi acest lucru este înţeles, aşadar, de către un filosof destul de competent, fără să ţină seama că actuala civilizaţie a inventat politeţea pentru a ţine loc de inimă bună. Andrei Pleşu nu şi-a dat seama, din fotoliul său de filosof, că nici până astăzi nu s-a împlinit ceea ce s-a cerut acum două mii de anii, chiar dacă, aparent, cele spuse sunt atât de banale. Nici până în prezent aceste vorbe la care face referire filosoful nostru nu şi-au găsit întruparea.

Prin urmare, nu ştiu dacă mulţi oameni sunt dispuşi astăzi să întoarcă şi obrazul celălalt după ce au fost loviţi pe primul. Andrei Pleşu nu-şi dă seama că acum două mii de ani vorbe de genul „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” păreau o absurditate şi de neconceput. Sau dacă cineva îţi cere haina, să-i dai şi cămaşa. Toate acestea sunt cu adevărat incredibile şi de o sorginte divină, pentru că, până la Iisus, lumea era sălbatică şi prinsă de păcat. De exemplu, unde e azi Lisabona, ibericii îi spintecau pe cei prinşi în război, ca să ghicească viitorul după felul măruntaielor. Pe unde e azi Bordeaux, galii, întocmai ca pieile roşii americane, ţintuiau în uşă capetele duşmanilor ucişi în lupte, iar pe cei vii îi tăiau sau îi frângeau pe roată. Tot aşa, unde e astăzi Londra, britanicii umblau cu pielea goală, îşi vopseau trupul cu alabastru, ca să fie şi mai fioroşi în lupte şi trăiau fără nicio regulă de organizare a familiei. Iar între Rin şi Vistula, germanii umblau după vânat, îmbrăcându-se cu piei de ren, ca eschimoşii, şi înjunghiau oameni spre a-i da jertfă lui Odin. Cât despre slavi, ei se ungeau cu funingine şi hoinăreau prin păduri sau mlaştini, la vânat sau pescuit, fără să facă vreo diferenţă între om şi animalul sălbatic. Pe de altă parte, când s-a ivit învăţătura Mântuitorului, mai tot traiul popoarelor se baza pe munca robilor. Marii proprietari ţineau turme de sclavi şi-i vindeau ca pe orice marfă, deoarece sclavul era cu totul în puterea stăpânului. E suficient să amintesc faptul că unii stăpâni tăiau robii înadins, ca să hrănească cu carnea lor peştii din heleşteie. Chiar şi femeile erau dispreţuite. De altfel, evreii de dinaintea lui Iisus puneau un preţ mic pe femei, multe dintre ele erau ţinute în harem. Iacob avusese, ce-i drept, numai două soţii, dar luase cu vremea şi pe servitoarele femeilor lui. Iar regele Solomon a avut nu mai puţin de 1.000 de femei. În sfârşit, şi starea copilului era la fel de înjosită.

Statul şi tatăl puteau să-i ucidă pe copii. Chiar la noi, în Argeş, de pe stânca de la Cetăţeni se aruncau copii în suliţele din vale, în cinstea lui Zamolxis. Or, odată cu noua credinţă este proclamat un alt adevăr care va rezista peste veacurile ce vor urma: copilul aparţine mamei. Aceasta este Vestea Cea Bună, iar părinţii – lui Dumnezeu.

Iată dar cum această realitate nu a putut fi înţeleasă de Andrei Pleşu. Iar extraordinarul vorbelor lui Dumnezeu întrupat constă tocmai în simplitatea lor, care, pentru vremurile de acum două mii de ani, echivalează cu o adevărată explozie năucitoare de tip vulcanic la nivelul gândirii umane. A cere să-ţi dai şi cămaşa de pe tine după ce ţi-ai dat haina este o adevărată rupere de nivel ontologic, e un fel de izbucnire ce a luat prin surprindere omul acelor timpuri, un fel de explozie, o tresărire mistică pe care au cunoscut-o toţi oamenii. Prezenţa lui Iisus Hristos a fost instantanee, surprinzătoare, fulgerătoare, năucitoare pentru mai toată lumea. Ceea ce a spus Iisus nu stă în continuitatea cauzală a gândirii logice umane, chiar dacă El îi linişteşte pe oameni că nu a venit să strice legea, ci s-o împlinească. Iar această lege era una care cerea sânge pentru sânge. Aşadar, nimic din ceea ce-i precede vorbelor lui Iisus nu ajunge să le explice. Nicio punte între ceea ce a fost şi ceea ce bănuieşti că urmează. Cuvântul christic e precedat de un interval profund şi decisiv. Pare doar un interval faţă de ceea ce a fost până atunci, dar e un abis între lumea veche şi lumea nouă. Evanghelia nu are nicio determinaţie ideologică, ea este liberă şi spontană, de aceea ea nu are ceva spectaculos care să-l surprindă pe Andrei Pleşu.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio