Scrie Pleșu undeva: „Bătrânețea, la rândul ei, poate fi vârsta bolilor și a împuținării, dar și vârsta înțelepciunii, a experienței, a prestigiului. Bătrânii azilelor sunt triști. Bătrânii cetății sunt impunători” („Note, stări, zile”).
Descoperim și redescoperim fiecare atuurile vârstei târzii. Le descopăr și eu. Altminteri n-aș fi scris aceste rânduri la „editorial”, ci le-aș fi expediat la „Săgetătorul”. Căci, la urma urmei, ce fac eu aici nu-i decât o recenzie, dar recenzia asta include în ea o morală de viață, dacă vreți, o pildă despre cum se trăiește și altfel bătrânețea. Ca să nu te simți de prisos, ci de folos. Cu experiența ta, cu știința ta, cu priceperea ta, care, toate, se răsfrâng indirect asupra binelui public.
„Dincolo de Valea Negrașului” se numește cartea scrisă de Marin Manolache, fostul director al ziarului „Argeșul” și publicată la Editura „Argeș Press” din Pitești. Cartea este cumva un bildungsroman, adică romanul formării unui om. Dar nimic inventat, totul real, uneori chiar frust și gustat pentru autenticitate. Este, dacă vreți, o carte despre splendoarea vieții, chiar dacă o bună parte a ei se întâmplă în dictatură. Nici în acele vremuri, nu toți oamenii au fost tâmpiți, cum nu sunt nici astăzi. Și regimul trecut a avut nevoie de oameni inteligenți, care să fie instruiți pentru a fi utili ideologiei de atunci. Utili, dar nu și fideli când principiile nu coincideau.
Am stat aproape o viață lângă Marin Manolache și nu l-am știut poet. L-am descoperit acum scriind despre Valea Negrașului, de care s-a îndrăgostit de mic copil, fiindcă i-au fost locuri natale. Locuri minunate, podite cu pășuni, văi și păduri, ciopârțite apoi de inși „netrebnici”. Câmpia din sudul Argeșului, împodobită cu grădini, culturi, pepenării, drumuri, croite și ele anapoda, după ce au venit tractoarele și sondele. La urma urmei, poet este Manolache în ce scrie, și când merge la scaldă, precum Creangă, și când salvează o fată, gata să se înece în fântână, și când vorbește despre avatarurile colectivizării ori despre „zapciul care-și cerea drepturile”. Ca-n vremuri de război și apoi de pace, cu sărăcie lucie, cu un regim idiot care încerca să-și croiască drum, folosindu-se de ce altceva decât de oameni, cu virtuțile ori cu defectele lor.
Copil de țăran, viitorul gazetar ajuns primul, pe meserie, în județ, după prefacerile din ʼ89, a trebuit și el să transpire serios învățând carte. În satul natal, apoi la Izvoru, Pitești și București. Să facă armată, să se îndrăgostească și să se însoare, cucerit de viitoarea și actuala soție, o „frumusețe”, să facă pe redactorul șef la Drobeta-Turnu Severin, unde nu existau nici redacție, nici redactori, nici tipografie, nici tipografi. Doar un lynotip vechi și un tipograf pensionar. Pornind de la aceste date, extrem de sărace, cu sprijinul evident al autorității locale, a reușit să croiască un ziar, așa cum și-l dorea regimul, probabil, care, mulțumit, i-a dat „drumul” să vină acasă, la Pitești. Unde a început ca șef de secție și a încheiat tot ca șef, predând ștafeta atunci când a crezut el că e cazul. Nu când i-au cerut-o alții. Asta, fiindcă Marin Manolache a fost și a rămas un om de rigoare și de cuvânt, deopotrivă în ce spune și scrie.

Cu scrisul, sigur, se pot spune multe, bune și mai puțin bune. În ce mă privește, bine este că, iată acum, la pensie, n-o dă pe stațiuni de odihnă, deși are o fată, Carmen, cu domiciliul în orășelul turistic Nisa, în Franța, și nepoți nu doar cu doctorate, ci și post-doctorate. N-o dă nici pe petrecerea timpului prin excursii, în pantaloni scurți, cu rucsacul pe umăr, deși nu-i nimic rău nici în asta. Cum, la urma urmei, ce să am eu cu cei ce joacă șah, ori table, ori se plimbă pe Strada Mare, în grupuri-grupuri, și uneori și cu masca pe față. Dar mi-s mai dragi cei care scriu, la pensie, nu pun condeiul în cui. Așa cum o face și colegul meu și prietenul meu, Traian Ulmeanu, scriind editoriale, așa cum o face și prietenul meu, medicul Viorel Pătrașcu, neieșit la pensie, dar teribil și statornic scriitor. Poate că ar trebui reținut în această serie și fostul prim-secretar Gh. Catană cu ale sale „memorii”, de mare folos nu doar reputatului istoric Petre Popa, ci și altora care se vor încumeta să scrie despre județul ăsta. Care, cândva, a fost ceva de capul, și de oamenii lui, să-i binecuvânteze Cel de Sus. Dacă o avea timp și de noi! Că acum, cu ravagiile pe care le face Covidul ăsta, nu prea are. Îi lasă să-și facă de cap pe unii care nu prea știu ce-i aia organizare, planificare, prevedere, înțelepciune. Cum a dovedit că le-a stăpânit Marin Manolache. De ispravă om! Că știe să pună preț pe vârsta înțelepciunii. Bravo, lui!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio