-
Camping Skabram
Cu maşina şi rulota, iarna, prin Laponia, în căutarea Aurorei Boreale
După plecarea din oraşul Mora, condiţiile de drum au devenit din ce în ce mai vitrege. Abia dacă am făcut vreo 250 km în ziua următoare, în special din cauza drumurilor acoperite cu strat gros de gheaţă, care ne-a obligat să mergem adesea cu 40-50 km la oră sau chiar mai puţin. Următoarea zi a fost şi mai rău: după ce izbutisem, cu chiu, cu vai, să facem cam 70-80 km în circa trei ore, a început să ningă abundent, apoi să viscolească. Am fost siliţi să ne oprim într-un popas (noroc că sunt multe de-a lungul şoselei E45), deşi era abia ora 13. Am stat acolo până a doua zi, răstimp în care utilajele de deszăpezire şi-au făcut treaba. Apoi am reluat drumul înspre nord. Peisajele sunt de-o frumuseţe îngheţată, dar aparte. Localităţile devin din ce în ce mai rare. Între ele, zeci de kilometri de pustietate, în care nu se vede nimic în afară de cer, brazi şi zăpadă atotprezentă.
Reni pe şosea
Reni pe şosea
E periculos să mergi cu maşina iarna, prin nordul extrem, dacă nu eşti obişnuit cu şofatul în acele condiţii climatice despre care acum, ajuns acasă, cred că dacă spun că-s vitrege, nu spun destul. Albul omniprezent induce o senzaţie de monotonie, care te poate face să nu mai vezi exact unde e şoseaua îngheţată şi unde e parapetul de zăpadă care delimitează acostamentul. Am contracarat asta prin pauze dese, în care am căutat să-mi iau ochii de la albul zăpezii. Afară, din ce în ce mai frig. Temperaturile, de minus 10, minus 20, ajunseseră fireşti, pe măsură ce ne apropiam de Cercul Polar de Nord.
Pe drum ne-am intersectat de mai multe ori cu maşini de teste, camuflate corespunzător. Mi-am dat seama că una dintre aceste maşini, deşi camuflată, e Audi după numărul de înmatriculare german (IN, de la Ingolstadt). O fi un model nou, nemânărit? Abia ce-a trecut acel Audi şi am zărit un automobilist care făcea semn cu farurile şi cu luminile de avarie. Iniţial, n-am ştiut ce vrea, însă, instinctiv, am încetinit. Şi bine am făcut, pentru că nişte reni se zbenguiau în voie pe şosea. I-am ocolit cu grijă şi am mers mai departe, mulţumindu-i în gând suedezului care mă făcuse atent.
Minus 32 grade în martie
Cu mare greutate, la şase sau şapte zile după ce debarcasem în portul Goteborg, am ajuns la popasul pe unde trece linia Cercului Polar de Nord. Apoi am mai mers câţiva kilometri, până în orăşelul Jokkmokk, la marginea căruia ne-am parcat într-un camping din satul Skabram. Aici, un frig de crăpau pietrele: ziua n-a fost mai mult de minus 8, minus 10 grade Celsius, iar nopţile, între minus 25 şi minus 32 grade Celsius. „Nu există temperaturi prea mici, ci doar îmbrăcăminte necorespunzătoare”, mi-a zis patronul campingului. „Nu vezi că tu eşti singurul pe aici care umbli în blugi?”, a spus omul. Într-adevăr, toată lumea purta pantaloni matlasaţi. Am mai învăţat ceva.
Am vizitat în sat o fermă de câini ai cărei proprietari le oferă turiştilor doritori excursii cu sania trasă de aceştia. Iniţial, voiam să facem o astfel de plimbare, de câteva ore. „Cinci zile de aici încolo nu pot să vă plimb, că am programări”, ne-a spus nevasta patronului. Apoi, în timp ce intrasem printre patrupede, am văzut pe un panou afişate tarifele: două ore cu sania costă 1.500 coroane (circa 800 lei). De persoană! Ce bine că avea tanti programări, mi-am zis.
Canişa Husky
Aurora Boreală nu aşteaptă
Primele două nopţi, cer mohorât, deci nici urmă de Auroră Boreală. Ca să fie vizibilă, trebuie să fie întuneric, iar cerul senin. A treia noapte părea la fel de mohorâtă, aşa că am adormit puţin înainte de miezul nopţii. Deodată, cineva a bătut îndârjit în uşa rulotei. Era nevasta patronului campingului. „Haideţi repede afară, Aurora Boreală e pe cer!” Am sărit din pat şi m-am uitat la termometru: minus 27 grade Celsius afară. Ne-a luat ceva vreme să ne îmbrăcăm bine şi să ieşim. Pe cer, spectacolul de lumini pentru care bătuserăm atâta amar de drum. Am căscat gura minute în şir la feeria de pe cerul Nordului, aidoma altor 15-20 de turişti pe care, probabil, tot femeia aceea îi trezise din somn să vadă minunăţia. Când m-am dezmeticit să fac poze, bateriile aparatului foto sucombaseră îngheţate. Până să le schimb, Aurora Boreală dispăruse la orizont.
Noaptea următoare am mai putut vedea Aurora Boreală pe cer, dar numai câteva minute, înainte s-o alunge norii. Am făcut câteva poze, dar n-au ieşit de calitate publicabilă. Lângă noi, un cuplu de francezi, dotaţi cu aparat foto performant, trepied etc, înjura de mama focului că nu captaseră nici ei fenomenul pe peliculă.
Sanii la pravalie
O ultimă surpriză
Am plecat înapoi către sud după cinci zile petrecute într-un colţ îndepărtat de lume, îngheţat, neprimitor, scump din toate punctele de vedere, dar în care trăiesc, totuşi, oameni, 365 de zile pe an. Am mai avut parte de o surpriză neplăcută la plecare: dimineaţa, în jurul orei 7, la minus 32 grade Celsius, uleiul din motor aproape că îngheţase. Am sunat la o firmă de asistenţă tehnică să mă ajute. A venit un tinerel, a pus redresorul pe baterie şi maşina a pornit. „Vrei factură sau…?”, m-a întrebat el. „Vreau doar să pot pleca de aici. N-am nevoie de factură”, i-am spus. „Costă 1.000 coroane (puţin peste 500 lei)”. M-a luat uşor cu ameţeală, da’ am plătit, că n-aveam încotro. „Ţi se pare mult? La voi în România cât costă aşa ceva”, a întrebat suedezul. A făcut ochii cât cepele când i-am spus că de vreo 8-10 ori mai puţin.
Sorin SIMION
