Să pleci în vacanță în Creta într-o perioadă în care la noi numărul infestaților cu COVID-19 creștea de la zi la zi părea o chestiune iresponsabilă. Aveam de ales: mergeam în insula lui Kazantzakis sau pierdeam banii pe voucherul achiziționat în ianuarie.
Ne-am hotărât în ultimele două zile și sâmbătă, 4 iulie, ne-am prezentat – conform instrucțiunilor – la 7,30, în Aeroportul Otopeni. Eram câteva sute de oameni așteptând într-un cort mare pornirea spre Mediterana ca spre o expediție aventuroasă la capătul lumii. Oamenii de pază ne lăsau să intrăm în aeroport în grupuri de 25-30. După toate formalitățile, așteptând vreo două ore îmbarcarea, de la stație ni se amintea din trei în trei minute să purtăm mască peste gură și peste nas și să păstrăm musai distanța de doi metri între noi. O ipocrizie, pentru că într-un avion de 240 de persoane ne-am îmbarcat exact 240 de turiști și nu mai respectam deci nicio distanțare. E adevărat că aveam măștile puse regulamentar, de acest lucru având grijă cele patru stewardese, făcute parcă la o matriță: toate erau brunete-creole, aceeași înălțime, aceeași siluetă, același coc perfect sferic în creștet, aceeași (ne)mărime a sânilor, aceeași curbură a fundului proiectat prin rochiile negre și, desigur, aceeași intransigență. Dacă într-o zi normală, avioanele decolează de pe Otopeni din zece în zece minute sau mai des, sâmbătă, 4 iulie, zborul nostru de la 10,30 a fost primul al zilei, urmând peste o oră și ceva altul spre Atena. În rest, mai urmau vreo trei-patru până spre seară. Dar zeci de aeronave de la toate companiile europene zăceau prin toate colțurile aeroportului.
Am traversat ca pe nimic Bulgaria, o parte din Grecia continentală, Egeea și în mai puțin de o oră și jumătate eram în Creta la Chania, unde a coborât cam jumătate din călători. Cealaltă jumătate am coborât la Heraklion, un aeroport („Nikos Kazantzakis”) – dacă nu socotim cele două piste – puțin mai mare decât autogara Găvana din Pitești. Vameșii ne-au verificat actele, neapărat declarația din țară cu cod, ne-au aliniat pe două rânduri uriașe și eram îndrumați pe un drum sinuos până după un zid unde toți eram testați de COVID-19, toți, nu aleatoriu, cum scria pe site-urile de acasă. Rândul acesta amintea de filmele cu întâmpinarea evreilor la Auschwitz. Măsurile cretanilor erau cumva îndreptățite. Până la 1 iulie, în Insula Creta nu fusese niciun caz de infestare cu coronavirus. Iar atunci, la primul avion aterizat, o româncă sosită din Germania a fost depistată pozitiv.
În autocarul care ne-a dus 27 de kilometri până la hotelul din Hersonissos, toată lumea purta masca perfect regulamentar – un chin pentru ochelariști, că li se abureau instantaneu ochelarii la fiecare expirare.
Dar, la hotel, dezinfectarea mâinilor era în firea lucrurilor, ca și terasa de aproape un hectar unde armata de ospătari era dotată cu mănuși și măști negre. Intrarea la piscină, coborârea la plajă, de asemenea sunt dotate cu dezinfectante. În autobuze nici nu se discută lipsa măștii. În magazine însă e ca la noi, unii poartă, alții nu.
Apă, piatră și măslini
Odată însușite regulile de protecție/autoprotecție, ne vedem de vacanța-vacanță. Creta – a cincea insulă ca mărime din Mediterana – are 260 de kilometri lungime și o lățime medie de 56 de kilometri. În zilele noastre, insula e o lume a contrastelor. Sunt hoteluri și resorturi de un lux desăvârșit. La paritate, găsești sute de hoteluri închise, unele de COVID, poate temporar, dar și altele părăsite de mai multă vreme. Zonele verzi, îngrijite și aranjate parcă de grădinarii de la Versailles, alternează cu locuri virane pline de moloz, de ciulini și vegetație uscată. Chiar în centru la Heraklion – capitala insulei – la câteva sute de metri de străduțe cochete cu mici terase și cafenele, se află un parc lăsat în paragină. Leandri copaci de zeci de ani, arbori de mătase și de hârtie, smochini, palmieri, ficuși copaci, cactuși de trei metri înălțime sunt neîngrijiți și sufocați de iarbă uscată înaltă de un metru. Prin șipcile băncilor scorojite de pe alei ies bălării, bălăriile de aici fiind, e adevărat, lăstari de leandri albi și roșii, lăstari de smochini și de măslini…
Altfel, turismul din Creta este o industrie extraordinară. Numai stațiunea Hersonissos înseamnă incomparabil mai mult decât toată Riviera Olimpului din nordul Greciei unde am fost patru ani la rând, riviera de la Egee, lungă de 70 de kilometri cu 16 plaje, cuprinzând Korinos, Paralia Katerini, Olympic Beach, Litohoro, Nei Pori, Platamonas, Leptokaria, Gritsa…
Hotelul de patru stele la care ne petrecem săptămâna are 14 corpuri de clădire, dintre care funcționale vreo cinci-șase până în 11 iulie, cinci piscine, din care una singură era plină cu apă. Mâncăm pe o terasă cam de un hectar, cu cinci baruri, cu DJ de la 8,00 dimineața până la miezul nopții, cu trei bucătării dispuse peste stradă, la 100 de metri una de alta și fiecare la câte 150 de metri de terasă. Fete și băieți cară mâncarea pe tăvi mari. Ospătarii și barmanii și bucătarii comunică prin stație, toți au lavalieră sub masca neagră. Ne obișnuim pe lângă bucătăria europeană și cu cea mediteraneeană: calamar umplut cu legume și brânzeturi, caracatiță, paste cu creveți, ghiveci la cuptor cu condimente deosebite, pește marin la grătar, prăjit și la cuptor, supă de ceapă caramelizată…
Sintetizând, am putea spune că Insula Creta este o lume de apă, piatră și măslini. Dar acestea trei generează un turism de multe miliarde de euro.
Ocolul Hersonissos-ului în 100 de minute
În lipsa excursiilor organizate, majoritatea obiectivelor fiind închise din motive de pandemie, iar sezonul fiind deschis abia la 1 iulie (chestie nemaiîntâlnită în istoria Cretei), se descurcă fiecare cum poate. Noi am urcat într-un autocar și am mers la Heraklion, capitala insulei. Apoi, în altă zi, am descoperit un trenuleț cu care poți face ocolul stațiunii într-o oră și patruzeci de minute. Din acest trenuleț am văzut în toată splendoarea, pe zeci de kilometri, stațiunea Hersonissos. Din bulevardul care împarte stațiunea în două, am străbătut faleza plină de hoteluri și terase, portul plin de ambarcațiuni de agrement, dar și de pescuit, plajele stâncoase sau cu nisip cât de cât fin, cu resorturi de milionari, dar și cu hoteluri mici doar cu un etaj sau doar cu parter. Contrastele de care vorbeam mai sus se observă cu ochiul liber din viteza redusă a trenulețului. Am mers apoi prin livezi întinse de măslini mai tineri, dar și unii centenari. Muntele Selena pe sub care mergeam e golaș, n-ar niciun copac, dar are toate plantele aromatice și medicinale posibile. Piper, alte și alte condimente, cimbru cultivat prin grădinile localnicilor, dar și cimbru sălbatic ajuns arbust. De altfel, în Creta am văzut mușcate arbust, dar și nalbă, și yuca, în fața hotelului nostru aveam chiar și un arbust de mușețel. Orașul vechi de un mileniu de sub munte este pitoresc. La taverne de cinci-șase mese stau oameni de vârsta a treia cu bărbi albe la cafea și la un pahar de uzo tulbure, apoi toată bogata floră a Cretei e pe la porți, pe străduțe, prin micile curți, pe prispe, iar arborii de mătase și de hârtie ajung până pe acoperișul caselor și hotelurilor.
Malia – un sat de poveste
Într-o după-amiază, vizităm satul Malia (cu accentul pe prima silabă). Trebuie spus că turismul aici e exploziv, chiar și în condițiile acestea de pandemie. Ca întindere, satul nou, cel turistic are mulți kilometri de plajă, fiind cam cât Eforie Nord, Eforie Sud și Mangalia la un loc. Iar satul vechi de sub munte este depozitar al civilizației minoice, cu case mici într-o arhitectură tradițională, inconfundabilă. În prispele mici de trei-patru metri pătrați, câte o Bubulină nonagenară privește lumea cu resemnare. Edilii noștri ar fi bine să învețe câte ceva despre cultivarea civilizației milenare, dar cred că e deja cam târziu, nu prea mai avem ce conserva. Bisericile sunt deschise toată ziua și sunt în stare foarte bună. Dar cretanii sunt oameni sociabili și se dovedesc a avea și simțul umorului. Nimerim la o tavernă numită „Biserica alcoolică – Rock, Jazz, Blues”, unde vreo 15 oameni de vârsta a treia, la ora 17,00, stau pe scaune înalte la bar și conversează în gura mare, fredonează după muzica din local, râd… Barmanul este un bătrân mare și burtos, cu o rubașcă albă și largă. Ne întreabă de unde suntem și când află că din România devine entuziast de parcă ne aștepta de-o viață cu taverna deschisă.
Fiind la curent cu veștile grave din țară, cu creșterea cazurilor de COVID – 19 zi de zi, în 10 iulie ne spunem că vom fi fericiți dacă pe 11 ne vom vedea în bună stare în Aeroportul Otopeni. Și așa a fost. În avion, creolele stewardese cretane ne-au împărțit alte chestionare pentru declarații cu care să reintrăm în țară, ne-am conformat, le-am completat cu drag, mai uitând că ne aflăm la zece mii de metri deasupra mării, atenuând teama de avion, și pe Otopeni formalitățile au fost floare la ureche. Pandemie, pandemie, dar am reușit să ne facem o vacanță minunată în Creta.
Dumitru Augustin DOMAN
