Mă invită un nepot să merg cu el la stână, că pe urmă urcă oile la munte. Care nepot o zbughise pe vremuri prin perdeaua de brazi, când am fost după el la munte să-l trimit la școală. Acum ține vreo sută de mioare și un serviciu totodată, că așa sunt unii dintre noi, lacomi de muncă.
Mă invită la stână, dar nu la munte, ci la noi în izlaz, în Dealul Ogrăzii, unde s-au adunat vreo cinci sute de oi ale comunității. Cu vreo câțiva ani în urmă, un primar mai gospodar a turnat aici o stână, bizuindu-se și pe câțiva crescători de oi, cu ajutorul cărora a pus de-o asociație.
Dacă mă uit în cazanul în care se încheagă laptele, precum și-n cutiile unde se lăfăie bucățile de telemea albă ca spuma, la prima vedere, treaba ar părea să meargă. Aici, în sat, că apoi la munte, e o altă poveste. Iarbă este pe pășune, dar baciul zice că nu prea are spor. Focul arde în vatră, apa vine și ea pe conductă să fie la îndemână, că-s multe lucruri de spălat. Bucuria cea mai mare o trăiesc strănepoții urcați la deal odată cu părinții. Se zbenguie prin iarba din fața stânii, se hârjonesc cu dulăii, cuminți cu ei, gustă dintr-o bucată de brânză. Sunt îndemnat să gust și eu. Mi se spune că-i mai sărată la margine și mai puțin la mijloc, unde n-a ajuns încă sarea. Atenționarea-i mai ales pentru mine, cum mă tot pritocește și doctorul Stănescu, fiindcă nu-mi priește la inimă. Of, și cu inima asta!…
Privesc fermecat în jur și-mi răsună-n urechi cântecul Lucreției Ciobanu: „Urcă oile la munte,/Cu-n batal țintat în frunte”. Ca-n atâția mii de ani urcă, vor văra o vară sus la Clăbucet ori la Marginea, unde și aici a fost ridicată o stână, dar nu știu cum se face de nu prea mai dă casa cu masa, oricum ar socoti treaba consătenii mei. Unii dintre ei și crescători de oi. Tradiția se mai păstrează și nu prea. Dacă altădată, mai fiecare casă era înconjurată de oi, acum majoritatea sătenilor au renunțat la o ocupație tradițională. Asta, fiindcă și-au găsit serviciu, oferit mai ales de regimul trecut, care i-a angajat la noile întreprinderi din Curtea de Argeș, unde le-a asigurat și casă la bloc.
Dar, de vreo treizeci și ceva de ani, a venit „liberarea”, fabricile s-au închis una după alta, lucrătorii au devenit șomeri, unii au plecat afară, alții s-au întors în sat. Puțini s-au mai apucat să crească animale. Iar cei care se încăpățânează s-o facă numai ei știu cum se descurcă. Zi și noapte nu-și văd capul de treabă. La serviciu și la animale, ca și la toate celelalte treburi ale gospodăriei. Vara, aparent, dai oile la munte și nu te doare capul. Au acolo grijă de ele ciobanii, care le păzesc să nu le mănânce lupul ori ursul, le dau la strungă, le mulg, iar baciul încheagă brânza de burduf. Da, așa ar trebui să se întâmple potrivit obiceiului din străbuni, dar se pare că de la o vreme le-a pierit sămânța și a bacilor, și a ciobanilor. Să dai cu tunul după ei și nu mai găsești unul!
Cum se vede treaba, funcționează și aici legea economiei de piață privind forța de muncă. Băcia, ca și ciobănia, nu-i chiar cea mai grea meserie, dar iată că a venit vremea să fie cererea mai mare decât oferta. Și când se întâmplă asta, alegi până n-ai cu ce să te alegi, fiindcă este greu să dai peste ciobani buni, darmite peste baci buni!
Tânărul Florin Rădulescu, din Cicănești, este al treilea baci angajat la începutul acestei veri la oile din Vernești. Cei doi de dinaintea lui, veniseră cu gând de ducă și duși au fost. Cât ai zice pește! Florin, ne spune între două mulsori, a învățat meseria de la un meșter din Oiești, vreo opt ani bătuți pe muche. Dacă nu i se caută ceartă cu lumânarea, cum i s-a mai întâmplat, va rămâne aici, dacă nu, nu! Că mai știe să facă și altceva, e și meșter cojocar. Altminteri, cu el nici ciobanii n-au trai, dacă nu-și văd de meseria lor și se pun pe băut…
Rup firul poveștilor despre băcie, fiindcă am auzit multe și din gura lor, dar și din a celor care-i angajează. Baiul, cred eu, este aici seriozitatea, greutatea vorbei cu care ai bătut palma. Seriozitatea asta este un fel de piatră prețioasă, pe care fiecare o pretinde celuilalt, dar nu o și oferă. Rar, tot mai rar, am aflat oameni care-și respectă cuvântul dat de la începutul tocmelii până la răvășit. Să fie de vină doar vremurile? Sau și oamenii?
