Da, scriind, îmi răsună în ureche cântecul păstoresc: ”Urcă oile la munte/ C-un batal țintat în frunte”. Urcă, dar urcă greu, pe o ploaie care nu s-a oprit neam de două zile. Baciul Căpușe de la Vernești, acompaniat de ciobani și de asociați, a părăsit stâna din sat, de la Vernești, după ce a împărțit brânza. Și pe aici ți-e drumul, până sus, la Marginea.
Pe unde? Păi, pe jos şi pe Paiul Oii, cum altfel, cu sarica în spinare și cu tărhatul în mașină, nu pe măgari ca altădată. Plouă și iar plouă, toate sunt îmbibate de apă ‒ oi, bagaje, țoale ‒ nu-i timp nici de făcut focul să-ți usuci hainele. Îndeamnă și iar îndeamnă, sub ropotele de ploaie, să ajungă mai degrabă la primul popas, la strunga improvizată, de la Iedu, unde vor mulge oile și se vor odihni câteva ceasuri. Cu ciobanii la areapă, că la munte ursul e mereu prin preajmă, gata să te dijmuiască.
Ce poveste și cu ursul ăsta! Acum nu te mai trezești cu el doar năvălind în turmă, ci și-n ogradă, pe stradă, în oraș. La tomberon! Eu am avut șansa să mă văd de mai multe ori cu dihania, dar de fiecare dată în situații „civilizate”, de bun simț, cum s-ar zice. L-am respectat și m-a respectat. Prima dată, urcând și eu cu tata la munte, pe Stoila. Ne-a apărut după o cotitură, la vreo cincisprezece metri. S-a uitat o clipă la noi, după care, de pe potecă, s-a lăsat în pădure. Ne-am văzut și noi de drum, cum am făcut-o și altădată, pe decovilul de la Covasna, unde, coborând pe înserat, mă trezesc că soția-mi spune, dacă văd și eu ce vede ea. Adică o ursoaică urmată de doi pui care, în fața noastră, traversa calea ferată. Am așteptat o vreme, eram mai sus, după care ne-am luat inima-n dinți și am coborât la șosea. Nu s-a întâmplat nimic. Probabil că ursoaica nu s-a simțit amenințată și, ca atare, ne-a lăsat în pace. Eram, de fapt, și noi cu doi pui… de băieți, unul cu ambele mâini atârnând, bandajate, de gât. Și le rupsese căzând din vișin, la țară.
Dar destul cu amintirile, că lucrurile nu mai stau astfel astăzi. Cu ursul, cu fiara pădurii, tot mai puțin fioroasă, te întâlnești, surprinzător, pe ulițele satelor, ba chiar și pe străzile orașelor de munte. Unde, lihniți de foame, pradă sau cerșesc de mâncare. Cum, de pildă, o fac și pe Transfăgărășan, la Cetatea lui Vlad Țepeș, la cabana „Valea cu Pești”. Am dat năvală peste habitatul lor, procedează și ei la fel cu noi. Cu atât mai mult cu cât numărul lor a crescut, după socoteala vânătorilor, de vreo patru ori. Și nu le mai ajunge mâncarea. Cu foamea-n gât, mai dau și ei iama nu doar peste oile care urcă la munte, ci și peste porcii dintr-o cocină, la Câmpulung, peste o vacă, la Dârmănești, ori chiar peste un om, la Sălătruc. Ș.a.m.d. Nu le mai ajunge doar jirul, că și el s-a împuținat odată cu tăierea la ras a pădurilor, nici murele și smeura, fructe de pădure culese fiind de turiști, de pădurari.
La urma urmei, chestiunea asta cu urșii, cu animalele sălbatice dislocate din câmpul lor natural este una importantă. Și gravă, dacă n-o privim cu seriozitate, cu răspundere. Dincolo de aranjamentele pentru obținerea unui trofeu la vremea păgubitoarelor compromisuri. Cred că a sosit timpul să repunem în echilibru omul cu viețuitoarele pădurii. Și cu pădurea însăși. Cu ecosistemul pe care l-am răvășit fără pic de minte. Iată că este nevoie de ordine nu doar în societate, ci și-n pădurile noastre, în munții noștri.
Unde, tradițional, vara oile sunt urcate pentru a face atât de delicioasa brânză de burduf. Iar ordinea se impune, cum altfel decât prin lege. De o lege bună avem nevoie și noi, oamenii, dar și urșii, și lupii, și vulpile, și iepurii, și chiar animalele domestice pe care le ”hăcuim” când se zvonește că vine pesta porcină, gripa aviară sau mai știu eu ce boală a vacii nebune. E o nebunie ce se întâmplă azi și ar trebui să-i căutăm leacul, să n-o mai lungim! Că, dacă n-o facem la timp, vom rata și urcatul oilor la munte. O să le admirăm cum urcau altădată, dar nu pe viu, ci doar la televizor. În lumea virtuală care ne paște orice am face.
Dar, până atunci, să ne mai delectăm cu ”doamna munților” cântând ”Urcă oile la munte”! Romantic, nu?! De parcă ne mai arde de romantism!
