Viitorul se construiște azi. Iar educația joacă rolul cheie pentru dezvoltarea unei societăți. Dar cine este răspunzător de acest proces meticulos, lung și costisitor? Școala? Cadrele didactice? Familia? Instituțiile superioare de învățământ? Mai răspund facultățile așteptărilor? Despre acestea și despre multe altele a vorbit prorectorul Universității din Pitești (UPIT), conf. univ. dr. Adrian Sămărescu, invitat în studioul „Antena 3” Pitești la emisiunea „Subiect de presă” realizată de Cristina Munteanu și directorul ziarului nostru, Mihai Golescu.
Dureri Un cuvânt: educație. Dar ce încărcătură are! Editorialistul Mihai Golescu a adus în atenție rolul învățăturii în dezvoltarea și împlinirea omului prin cuvintele lui Albert Einstein: „Când începi să nu mai înveți înseamnă că începi să mori”. Curiozitatea, dorința de a cunoaște și de a se instrui sunt evidente la majoritatea elevilor și studenților. Dar nu putem face abstracție de numeroasele probleme: scăderea demografică, exilul, adolescenți dezorientați, crizele economice, energetice, sanitare toate se reflectă, cu efecte vizibile, în învățământul românesc, pornind de la clasele primare, până la ultimul an al unei facultăți. Sunt conștientizate toate aceste aspecte ale crudei realități? Mai răspunde școala românească, în general, nevoilor societății de azi? Profesorul Adrian Sămărescu își păstrează o doză de optimism: „Faptul că avem curaj să spunem că sunt lucruri care dor și care vizează sistemul educațional e un început. Sesizăm aceste sincope și ne dăm seama că ne aflăm pe nisipuri mișcătoare. E foarte greu să construiești predictibil o politică educațională care să fie validată de o generație”.
Scrisul, ca o închinăciune În România, mai ales în mediul rural, dascălul avea un statut deosebit. La fel ca preotul și primarul din sat. Dar astăzi? S-a pierdut din respectul care i se purta? A fost coborât de pe piedestal? Părerile sunt împărțite. Prorectorul UPIT fiind un profesor care predă cultura și civilizația tradițională a rămas apropiat sufletește de imaginea învățătorului de odinioară și argumentează: „Eu îl asemăn pe dascălul care m-a învățat să țin stiloul în mână și să scriu cu bunica, ființa care mi-a arătat cum să unesc cele trei degete ale mâinii drepte și m-a învățat să mă închin lui Dumnezeu. Eu cred în asta! În rolul major al dascălului ca model, reper. Învățământul românesc, până în anul 1989, așa cum a fost el, blamat, clasic, a cultivat valorile societății. Cursul este pentru mine o șezătoare la care participanții sunt creatori pentru mesajul transmis. Într-o atmosferă destinsă și cu finalitate de natură practică dincolo de echilibrul emoțional câștigat. Dar există și un aspect negativ. Astăzi apar atât de multe lucrări, cărți și tratate, încât a crede fără rezerve în autoritatea cuvântului scris e de-a dreptul periculos. Înainte blamam cenzura de pe timpuri, dar în perioada aceea scăpau mai puține prostii! Fiecare dascăl în parte este responsabil și trebuie să întregească acest puzzle care înseamnă sistemul de învățământ.”
La centru e nevoie de har! Demarând emisiunea cu un expresiv citat al scriitorului Mircea Cărtărescu, Cristina Munteanu a subliniat, pentru a întregi imaginea de ansamblu a învățământului românesc, și factorul politic care a dus la schimbarea a zeci de miniștri, în cei peste treizeci de ani de la Revoluție. Aceste schimbări dese și-au dovedit nocivitatea, influența asupra sistemului și, în definitiv, asupra cadrelor didactice și a elevilor fiind malefică. Prof. Adrian Sămărescu este de acord și crede că însuși cuvântul „re-formă” ascunde esența, s-ar traduce simplu: a umbla la formă! Nu la esență, la conținut! „De la centru, cei care guvernează sistemul și au o gândire de tip prospectiv trebuie să aibă și ceva har. Să fie o echipă de specialiști care să sondeze pe teren, în județe, ceea ce se întâmplă în învățământul românesc și deciziile să le emită după ce s-a luat pulsul fenomenului. Să nu facem reformă doar de dragul reformei.”
Să-i lăsăm să zboare! Generațiile se schimbă. Diferența este mai evidentă acum între studenții de astăzi și cei din trecut datorită tehnologiei. Studenții de azi sunt foarte bine informați, uneori chiar știu mai multe decât profesorii lor! Profesorul Adrian Sămărescu crede că depinde de domeniul de studiu și admite cu ce greutăți se confruntă, spre exemplu, un profesor de etnologie și folclor care trebuie să-și predea materia care privește trecutul, folosind limbajul adecvat al vremii pe care o trăim. Adaptarea dascălilor este un proces intens și permanent. Societatea umană trebuie să evolueze. Cât privește strict modul de predare sau relația profesor-elev/student, prorectorul a observat schimbări: „Nu mai pot fi eu, ca profesor, doar un transmițător de informații, pentru că acum studentul meu are acces la ele cu un click distanță. Rolul profesorului este cu totul altul. Un om care nu iubește copiii nu are ce căuta în școală. Profesorul trebuie să empatizeze cu grupul pe care îl are în față, să conștientizeze că ei nu sunt mai puțin pregătiți decât suntem noi, să nu ne mai credem unicii deținători ai unor informații la care ei nu au acces. Și atunci când amprentăm puternic o informație pe care o transmitem, asta le dăm lor să-i ajute să-și desfacă aripile, nu să și le țină pe lângă corp. Să-i lăsăm să zboare!”
Cetățeni instituționali Comunismul își propunea să creeze „omul nou”. Tentative asemănătoare au mai fost în decursul istoriei, în funcție de ideologiile la modă. Astăzi vorbim de omul liber, însă a apărut o nouă sintagmă: cetățeanul instituțional. Definește noutatea prof. Adrian Sămărescu care, însă, analizând în profunzime, ajunge la concluzia că „nu e nimic nou sub soare”, ba chiar am putea descoperi ceea ce știam de fapt: că fiecare trebuie să-și ajute semenul: „Omul acesta instituțional de care se vorbește astăzi și care trebuie să întoarcă parte din zestrea acumulată acelei comunități în care s-a format, a existat ca entitate ontologică de când lumea! În mediul tradițional era celebra zicală – unul pentru toți și toți pentru unul. Tot despre asta vorbim acum. Omul instituțional trebuie să relaționeze cu ceilalți, cu semenii, pentru ca produsul lui intelectual, transferul tehnologic să se facă mai repede și să acopere mai multe sectoare ale realului. La urma urmei, o comunitate o definește senzațional Constanin Noica: „comunitate, comuniune, cuminecare”.
Facem față provocărilor Face Universitatea din Pitești față provocărilor din prezent? Prorectorul admite că este loc și de mai bine. „Suntem una dintre puținele instituții de învățământ superior care are sub aripa sa un colegiu terțiar non-universitar, unde copiii care au luat sau nu au luat Bacalaureatul se pot profesionaliza în regim intensiv, în câteva semestre pe domenii de nișă. Recent, a apărut o Ordonanță de Guvern care reglementează învățământul dual și la nivel universitar, iar noi suntem pregătiți cu centrul-suport. Credem că facem față provocărilor pieței muncii din prezent. Ceea ce nu s-a înțeles întotdeauna a fost faptul că Universitatea din Pitești și-a asumat rolul de formator de resursă umană înalt calificată, pentru regiunea unde trăim. Noi nu concurăm cu marile centre universitare din România, nici nu ne-am propus asta, deocamdată. Dacă Piteștiul va merge pe direcția dezvoltării și va deveni atractiv pentru turismul cultural, pentru evenimente dedicate tinerilor, dacă metropola crește, inima care bate în metropolă va fi universitatea! Marile orașe pe care le știm noi sunt așa pentru că acolo vibrează puternic centrele universitare. Universitatea noastră se străduiește să fie receptivă la tot ce se întâmplă în jurul ei. Și ținem cont de nevoile reale ale angajatorilor, pregătim resursă umană pentru ei, specialiștii necesari în toate domeniile de activitate.” Ca o concluzie a emisiunii, Universitatea din Pitești poate fi mediul propice de dezvoltare pentru orice tânăr dornic să mai urce o treaptă a devenirii lui ca om. Excelsior!
