Dacă i s-ar fi dat voie să se transfere la Real Madrid, probabil că despre el s-ar fi vorbit ca despre vedetele de azi ale sportului european. „Omul – fotbal”, creatorul Realului Madrid, Santiago Bernabeu, n-a înţeles niciodată de ce România nu avea voie să-l vândă pe cel mai bun jucător al său. Venise special pentru el! Nicolae Dobrin a călcat, totuşi, pe gazonul madrilen nu numai la returul meciului din fosta Cupă a Campionilor Europeni, ci şi la „jubileul Gento”, unde făcuse senzaţie.

În fiecare an, la 26 august, ne amintim de Dobrin, de Gâscanul, de Prinţul din Trivale, de Gicu, de cel mai iubit fotbalist nu numai în Argeş. „Echipa lui Dobrin” umplea stadioanele. Îmi amintesc de întrebarea cheie, pe care şi-o puneau, în ziua meciului, cei care urcau Dealul Fotbalului: „Joacă Dobrin?”

Prezenţa lui pe gazon era garanţia spectacolului. Avea cea mai mare priză la public, de aceea şi el avea grijă mereu să-l merite. Cred şi acum că a fost cel mai bun tehnician, un creator fără pereche, driblingurile şi pasele sale, cu capul sus, ca un senior al gazonului, nu ca un pălmaş/truditor chinuindu-se, au rămas în memoria celor care au avut privilegiul să-l vadă.

A făcut multe meciuri memorabile. Revăzând notiţele, cred că cele mai izbutite meciuri la naţională au fost cel cu Portugalia (1-0, golul său) din preliminariile CM 1970 şi cel cu Cehoslovacia, din preliminariile CE 1982 (ce gol superb!). În Mexic n-a jucat din cauza unui vice al fostului CNEFS cu care Dobrin se certase. Angelo Niculescu s-a opus trimiterii – ca pedeapsă – a lui Dobrin în ţară.

În campionat sunt multe capodopere, dar în meciul cu Dinamo, din Ştefan cel Mare, din ediţia 1978-1979, a fost imperial: „Meciul lui Dobrin”, al patrulea gol al echipei, marcat de el, pe final, aducând al doilea titlu de campioană la Piteşti. În 1966, 1967 şi 1971 a fost ales, prin sondaj public, cel mai fotbalist al anului.

Factor hotărâtor al victoriilor echipei sale, chiar şi când nu înscria, Dobrin, preţuit de coechipieri, avea conştiinţa valorii sale. Îmi amintesc cum pe tunelul spre terenul de joc, un antrenor care împărţise „indicaţii” echipei l-a luat părinteşte şi i-a spus doar atât: „Hai, Gicule, fă ceva!”. „Ceva”-ul acesta s-a înscris mereu în nestematele tehnice cu care îşi uluia partenerii de întrecere, cu care îi depăşea, asigurându-şi coechipierii de acel plus cu care se câştiga meciul. La meciul de retragere, în faţa unui stadion plin, Dobrin şi-a luat rămas bun de la public. Scriam atunci ceva în genul acesta; îmi pare rău că n-am mai găsit „tăietura” de ziar.

Ziceam că se vor naşte mulţi tineri cărora să le placă fotbalul. Se vor naşte unii chiar cu abilităţi tehnice recunoscute, dar niciunul nu va avea harul său. Niciunul sau puţini vor fi dăruiţi cu sclipirile sale stelare. Dobrin n-a înşelat niciodată fotbalul şi şi-a iubit spectatorii.

Aşa cum se întâmplă adesea, antrenorul nu l-a egalat pe mirificul jucător. Cu dotările tehnologice de azi, copiii-viitori fotbalişti ar fi avut înregistrată o adevărată zestre tehnică, de la care să înveţe. A rămas, totuşi, ceva, iar un CD, care circula în ziua ceremoniei înmormântării sale, în 2007, a devenit azi, preţios.

În ultimele sale luni, cât a fost internat la Bucureşti, păstram, telefonic, legătura. Era optimist şi avea încredere în medici şi, mai ales, în cuvântul soţiei sale care l-a vegheat. Când dr. Constantin Păun, şeful ATI şi fost director al Spitalului Judeţean, mi-a dat telefon şi mi-a spus, cu tristeţe, că sfârşitul lui Gicu este aproape, am lăcrimat. Se încheia „era Dobrin”, începeau legendele. Şi câte legende s-au croit pe seama inegalabilului lui talent! Timpul mi-a dat dreptate: din păcate, fotbalul românesc n-a mai născut vreun fotbalist din stirpea aleasă a lui Dobrin.

Să-i fie ţărâna uşoară!

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio