A profita de banii statului sau, mai bine spus, ai mei şi ai dv. este un exerciţiu vechi cât lumea. Lumea în care trăim. Şi senzaţia că asta e normal e foarte răspândită. Mă refer şi la uşurinţa tulburătoare a lui Fillon, candidat – totuşi – la preşedinţia Franţei, care a crezut că nimeni nu va discuta despre folosirea banilor publici pentru a aproviziona conturi bancare ale soţiei şi copiilor săi (aceştia au declarat în public că „nu au lucrat” pentru el). Dar avem primari care-şi angajează neamurile în serviciile administrative ale primăriilor, dacă nu ca paznic de cimitir, unde e destul de calm. Avem profesori din şcolile pregătitoare pentru facultăţi, care resping elevi ca să încaseze ore suplimentare. Ar mai fi experţii care vin să-i asiste pe medici când pun diagnostice. Consilierii ministeriali folosesc automobilele ministerelor, cu complicitatea şoferilor care primesc prime. Agricultorii declară valori mai ridicate ale pământurilor lor pentru a primi subvenţii mai importante de la CE. Sunt ziarişti care intră cu legitimaţia de presă în muzee şi nu scriu nimic despre ce văd. Salariaţii şi foştii salariaţi ai căilor ferate au bilete gratuite pe viaţă. Desigur, nu-i nimic incorect, dar salariile actorilor şi ale fotbaliştilor sunt de pe altă planetă. Sunt înalţi funcţionari care, după ce au fost licenţiaţi, continuă să-şi primească lefurile toată viaţa, indiferent dacă lucrează sau nu. Credeţi că am terminat? Sunt deputaţi europeni care nu pun piciorul decât o dată pe an la Strasbourg, dar îşi primesc alocaţia. În Franţa, cheltuiala publică este de 57% din PIB, record european. Nu vă mai spun despre şomaj, care este plătit doi ani şi chiar mai mult. Când eram în Atlanta (SUA), voiam să demisionez de la întreprinderea unde eram salariat ca să-mi înfiinţez o firmă proprie. La biroul de ajutor al şomerilor mi-au spus că am dreptul la 14 zile. Noroc că stăteam bine cu inima.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că mă uit în jurul meu şi văd nenumărate persoane care, cu ajutorul medical, şcolar (pentru copii), pentru locuinţă şi multe altele, toate gratuite, reprezintă pentru plătitorii de impozite o sarcină uriaşă. Şi din ce în ce mai des, o sursă de nemulţumire. Care dă naştere confruntărilor cu poliţia şi distrugerii automobilelor şi a altor bunuri. Nu spuneţi nimănui, dar a început să-mi fie frică.
Alex HOROVEANU
