Chiar, unde fugim de acasă la vreme de Covid? Acea bombă care tinde să explodeze în brațele fiecăruia dintre noi. Jurnaliștii! Acea bombă căreia niciunul dintre statele lumii n-a reușit încă să-i găsescă butonul de dezamorsare? În fine, acea bombă care, chiar presă fiind, ne buimăcește, ne dezinformează, ne isterizează, ne manipulează.
Sincer să fiu, dacă ar fi după mine, aș da bir cu fugiții și m-aș opri taman în grădinile Institutului Pomicol Mărăcineni, unde cresc niște piersici fermecate. De ce fermecate? Fiindcă arată ca niște farfurii zburătoare, nu mai cresc rotund și roșii în obraz, ci extraplate, astfel încât să ți se topească în gură, fără stropi și picătură. Și, dacă tot ar fi după mine, aș da o fugă și până la vișinii mei de la Vernești, ale căror fructe trec dinspre roșu spre negru.
Dar nu e după mine. Sau, dacă e să fie după mine, mai important mi se pare să încercăm cu toții, cei cărora ne pasă, să mai dăm o șansă presei să recâștige bătălia profesională spunând adevărul. Chiar și acelei prese ascunse în cotloanele politicii, ale loteriei economice profitabile și egoiste, ale bârfei mărunte. Să încercăm să răspundem, acum când virusul parișv s-a întors și atacă și mai agresiv, să răspundem, așadar, cum e cu Covidul ăsta? Care fulgeră prin fața noastră – ca prin fața unui taur înfuriat – steagul roșu al sfidării? Cum e cu salvgardarea drepturilor omului? Dar ale sănătății publice? Avem sau n-avem lege pentru asta? Mai facem una, ca să mai lălăim politic povestea. |Iar noi, gazetarii, ne mulțumim doar să preluăm și să relatăm fapte în acord cu pretinsa ”corectitudine sanitară”, renunțând la rigoarea meseriei, la regula de a fi nu neapărat primii care dau știrea, ci întotdeauna cei care au rigoare, respectă adevărul și numai adevărul. Știrile false sunt mai periculoase decât coronavirusul.
Ne legitimăm prin profesionalism? Sau fabricăm știri din opinii, după ureche și la porunca oamenilor politici. Care sunt, mai toți, speriați de cum arată în statistici. Adică rău, tare rău! Amenințați și de o nouă clasă politică, „precariatul urban”. Adică acei lucrători cu ziua, freelanceri, zilieri, oameni fără un loc de muncă permanent. Și care, dacă n-au mâncare, vor ieși în stradă. Nemanipulați.
Spuneți că nu merită să fugim de acasă pentru a reface încrederea cititorilor noștri în ceea ce scriem? Haida-deee! Merită. Cu asupra de măsură! Chiar dacă nu mai suntem a patra putere, ci… prima care trebuie să se opună mereu și mereu celor care guvernează. Să cerem mereu și mereu socoteală celor care se bat cu pumnul în piept că nu mai pot de grija țării, dar își sporesc mereu și mereu averea lor. Să-i invităm pe cititori să fie și ei ”ochii și urechile” noastre, jurnaliști-cetățeni. Care să dea semnalul de alarmă când treburile publice merg prost. Și, vedeți bine, merg prost, foarte prost! Sunt teme fierbinți care merită puse pe tapetul public, alături de Covid. Dincolo de manipulare, de spectrul foametei și pre-colaps economic, de cutremurul social ivit la orizont, pe noi ne paște și mai acut pericolul decredibilizării. Dacă nu luăm în serios aceste teme, cantonându-ne în ”traduceri” de pe Internet ale evenimentelor locale și naționale. Dacă nu avem drag de meserie, în zadar ne vom strădui – vorba lui Grigore Moisil – să băgăm porcul pe o ușă, că nu vor ieși cârnați pe partea cealaltă. Va ieși o struțo-cămilă de tot râsul!
La vreme de Covid, a venit… vremea să fugim de acasă și să reinventăm meseria. De jurnalist! Bun! S-o reformăm! Cu norme deontologice certe și cu gust de piersică proaspătă, culeasă direct din livadă. Și oferită calin cititorului. La standarde profesionale! Înalte, cât mai înalte. Nu la discreția zvonurilor. Amin!
