Cutremurător! Cutremurător! Cutremurător! Şi încă o dată cutremurător! Nu l-am cunoscut pe profesorul Untaru, dar este cutremurător ce i s-a întâmplat. Dascăl şi tată al unui copil, care fusese prins în mreaja drogurilor, s-a dus să ceară ajutor poliţiei şi s-a trezit că organele i-au băgat băiatul în puşcărie. Ce-o fi fost în inima lui de tată? Cât l-o fi chinuit gândul că şi-a denunţat propriul copil? Cine poate şti?! Cred că numai un alt părinte înţelege cum a putut muri de inimă rea. Un părinte, un alt părinte şi un alt părinte, până ne-om trezi cu toţii, noi, părinţii, că trebuie să facem noi ceva împotriva acestui cumplit flagel care s-a repezit asupra noastră odată cu libertatea din ’89. Că altcineva, iată, nu se grăbeşte să pună stavilă puhoiului de droguri care se revarsă asupra noastră.
Da, după ’89 s-a deschis Cutia Pandorei şi pentru cei care locuiau în gulagul numit România. S-a sunat liberalizarea şi odată cu produsele capitaliste cele mai ispititoare, ţigările Kent şi băutura scoţiană whisky au năvălit peste noi şi copiii noştri, cu teribilele droguri sau, cum li s-a spus mai sugestiv, „moartea albă”. Au fost aduse, clandestin, desigur, de cei care voiau să câştige un ban, fără să-şi facă probleme de conştiinţă. Poliţia noastră, serviciile noastre au fost luate prin surprindere şi, dacă nu greşesc eu, nici acum nu s-au dezmeticit. După mai bine de un sfert de veac. De fapt, dacă este să fim sinceri, n-au câştigat războiul cu drogurile nici americanii, cât sunt ei de buni la toate. Şi copiii lor mor în şcoli, mor în spitale, ucişi de Cannabis Indica şi de alte narcotice. Ba chiar şi de glonţ, câtă vreme la ei armele se vând la liber.
Dar nu grija lor o purtăm noi acum, ci pe a noastră. Nu ştim să fi făcut cineva o statistică, dar credem că la noi drogurile ucid mai mult şi mai monstruos decât cancerul. Ucid fiindcă sunt mai parşive, dau celor ce le consumă iluzia fericirii şi a normalităţii pierdute, sentimentul că doar ele ne mai ajută să supravieţuim. Graţie lui Andrei Oişteanu, îmi permit o scurtă incursiune în cultura românească pentru a vedea cum s-au infiltrat drogurile în istoria, religia şi literatura noastră. Şi, dacă vreţi, în viaţa noastră. Dintr-o polemică a lui Cezar Bolliac cu Al. Odobescu aflăm că şi geto-dacii se intoxicau cu nicotină şi „iarba dracului”. O probează, arheologic, lulelele de lut din care fumau mac, cânepă şi tutun. De la tutun au trecut la teriacă, haşiş şi opium. Fumau şi inhalau narcotice nu doar pentru a-şi produce o plăcere, a-şi alunga plictisul, dar se tămăduiau cu ele pentru că „sunt doftorii care înmulţeşte viaţa… întăreşte virtutea, deştiaptă simţirea, curăţă sângele, foloseşte la cei otrăviţi de tot felul de lungoare” („Narcotice în cultura română”, de Andrei Oişteanu, Ed. Polirom, Buc. 2010). Scriitorii, pictorii, artiştii apelau la substanţele psihotrope să-şi „aprindă” inspiraţia, creativitatea. Cantemir a fost şi el ispitit de „suc de mac”. Mateiu Caragiale abuzează de opium şi canabis în „Craii de curte veche”. Emil Cioran recurge la calmante să-şi „domolească indignarea”. Eugen Ionesco face „injecţii să dea la cap spaimei”. Emil Botta ia „lecţii de opium”. Eliade se delectează în India cu opium şi canabis. Graţie soţiei sale, Ion Barbu este salvat din ghearele dependenţei de marijuana.
Şi ce-i cu asta, veţi zice? Vreţi să demonstraţi că, într-adevăr, avem o cultură a narcomanilor, a morfinomanilor, care a explodat astăzi? Vrem, nu vrem, asta-i realitatea. Nu avem doar o istorie, ci o realitate pe care, dacă o percepem la adevărata ei dimensiune, consecinţele sunt de-a dreptul înfricoşătoare. Dar, până în 1990, narcoticele au fost un subiect tabu. N-am auzit, n-am văzut tineri care se drogau. Asta se întâmpla în lumea capitalistă. La noi, totul era roz şi frumos. Doar că, după ’89, subiectul s-a liberalizat, iar azi presa abundă în prezentarea unor cazuri de sinucideri, de disperaţi care-şi trăiesc libertatea intoxicându-se cu prafuri, aruncându-se în faţa trenului ori spânzurându-se când nu au cum să şi le procure. Aşa cum este gândită azi legislaţia, drogatul este singurul vinovat, un personaj negativ, decăzut, imoral, iar cel care-i procură drogul un afacerist nenorocit, fără scrupule. Cel care consumă este, de regulă, iertat, dar este pedepsit traficantul, fără ca legiuitorul să vadă cât de repede un consumator devine şi traficant pentru a-şi face rost de banii necesari ca să-şi cumpăre droguri.
Cu ce problemă complexă ne confruntăm! Şi nu ştim decât să stigmatizăm! Mă întreb dacă, după aproape 30 de ani de haos, n-ar trebui să punem mult mai ferm ordine şi pe uliţa celor ce caută scăparea în droguri? N-ar trebui cumva să nu ne mai grăbim să-i mai băgăm în puşcărie pe nenorociţii ăştia? De două ori nenorociţi. O dată că s-au prăbuşit în acest hău al halucinantelor şi încă o dată că, în loc să-i internăm în spitale, să-i tratăm, suntem necruţători cu ei şi-i băgăm în celulă cu criminalii. Păi, nu suntem şi noi criminali?
Pornind de la cazul dramatic al profesorului Untaru, care nu ştiu cât a murit de inimă rea şi cât de altceva, cred că a sosit timpul ca, aici, în Argeş, dacă nu în toată ţara, să luăm de coarne acest taur furios numit droguri şi să încercăm să-l băgăm în ţarc. Noi, părinţii, noi, jurnaliştii, noi, poliţiştii, noi, societatea civilă, noi, senatorii şi deputaţii, noi, politicienii, noi, victimele acestui flagel neiertător. Cum s-o facem? Păi, asta este! Nu ştim bine cum s-o facem de o mulţime de ani, dar nici nu recunoaştem că asta poate este prioritatea priorităţilor pentru a salva o generaţie care a intrat în bună măsură în sevraj.
Profund afectaţi de ce s-a întâmplat în familia Untaru, n-ar trebui să mai stăm o clipă pe gânduri şi să căutăm soluţiile pentru a stopa sau măcar a diminua flagelul? Nu ştiu dacă ar trebui neapărat să ieşim în stradă, să le cerem autorităţilor să vină cu legile prin care să ţinem sub control acest monstru ce ne devorează copiii mai abitir decât balaurul din poveste. Unde eşti tu, Făt-Frumos? Coboară din cerul basmului şi vino de retează capetele balaurului. Care are nu şapte capete, ci şaptezeci şi şapte, şapte sute şaptezeci şi şapte, dacă nu mult mai multe. Că nu le-am numărat. Mai degrabă îi putem număra pe cei pe care-i plătim să aibă grijă de sănătatea noastră, iar ei joacă piesa „Praf în ochi” pe scena postdecembristă, dându-ne iluzia că nu se întâmplă mai nimic anormal. Decât atât că ne mor copiii. Din pricină de drog, de boală, de nepăsare. „Dacă nu luam morfină, mă sinucideam”, recunoaşte o tânără traumatizată psihic şi abuzată sexual. Asta-i soluţia pe care i-o oferă societatea pentru a supravieţui? Ce ziceţi, domnilor şi doamnelor deputaţi şi senatori de Argeş, nu-i cumva asta şi problema dv.? Sau continuaţi să vă faceţi că n-aţi auzit, nici n-aţi prizat, nici gura nu vă miroase?
