Aveți dreptate, dar vă cer și nițică răbdare. V-o spun și p-aia cu macaroanele și pe cea cu boabele de cafea fierte, cum mi-ați cerut după editorialul de joi. Aveți dreptate, vin sărbătorile, să mai lăsăm deoparte încrâncenarea, mai ales politică, să ne mai și destindem. Dar tot ar mai fi ceva de scris înainte de asta. Și tot despre mâncare. Și aflate tot de la Natalie Haynes, „cea înțeleaptă ca Socrate, spirituală ca Aristofan și modernă ca ziua de mâine”.

Așadar, scriam în ziarul nostru de joi – care ziar aniversează pe 23 decembrie 30 de ani de la înființare (seria nouă) – că nu mai asociem bogăția cu senzația de sătul. Dimpotrivă, legăm mai degrabă obezitatea de sărăcie. Cu cât ești mai gras, cu atât arăți mai sărman, mai de compătimit. Cei care se îndoapă precum gâștele, nu cei care au predispoziție congenitală, cei ce suferă de bulimie, desigur. Dacă s-ar face o statistică, rezultatul ar fi: cei bogați și foarte bogați – după Forbes avem 114 miliardari în dolari – sunt mai slabi în proporție mult mai mare decât cei foarte săraci în acele zone ale lumii în care hrana este incredibil de ieftină și de abundentă. O formă fizică perfectă presupune ore zilnice de efort, știm bine. Și nu doar exerciții, ci și mare atenție la ce și cât mănânci. Soluție care nu pare a fi comodă și la care nu recurgem toți, preferând să ne sculăm ceva mai târziu, să renunțăm la alergarea prin parc, la bolul cu orez, la gustarea săracă în calorii. Pentru asta, să recunoaștem, este nevoie de ceva voință, de impunerea unui anume stil de viață, a unei discipline care să-ți asigure un viitor ceva mai sigur.

Asta nu înseamnă neapărat privarea totală de plăcerile gastronomice ale vieții. Banchetele, mesele festive ale romanilor, care îngurgitau feluri peste feluri de mâncare dintre cele mai sofisticate, după care vomitau și o luau de la capăt, au făcut istorie și literatură. „Banchetul” lui Platon este exemplul clasic. Dar tot renumită este și „Cina lui Trimalchio”, cum îmi amintesc de la textul buchisit în latină cu distinsa doamnă profesoară Popescu. Nu doar romanii, ci și grecii erau hedoniști, le făcea plăcere să fie amfitrioni, să-și invite prietenii și să-i epateze. Ospătându-i cu nenumărate preparate, gătite de bucătari cu multă imaginație. Trimalchio, de pildă, care credea că este destinat să se îmbogățească și oferea des ospețe pentru a-și câștiga simpatia publică, s-a prefăcut că este supărat chipurile pe bucătarul care pusese pe masă un ditamai porcul întreg, fără să-l curețe și să-l prepare corect. Când l-au tăiat – surpriză – era chiar foarte bine și ingenios pregătit, umplut cu sângerete și cârnat. Poate merită spus aici și faptul că Trimalchio ajunsese superbogat crezând că soarta îi favorizează pe cei care se încăpățânează să răzbească prin forțe proprii. La prima mare afacere de negoț, toate cele cinci corăbii încărcate cu vin s-au scufundat. N-a disperat, deși pșierduse într-o singură zi 30 de milioane de sesterți. Soția s-a l-a ajutat, și-a vândut bijuteriile, a construit alte vase și a reușit să se îmbogățească din negoțul cu vin.

Mai știu și alte chestii de astea, bune de gustat în ajun de sărbători, dar v-am rămas dator cu povestea cafelei pe care Noica, într-o dimineață, l-a rugat pe Liiceanu să i-o facă. O cafea neagră. Cum autorul „Ușii interzise” se grăbea să nu piardă autobuzul, și-a propus să și-o facă singur. Pentru prima dată. La întoarcere, a aflat din gura lui Noica: „Eu nu știu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugând apă și nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele”. Cât era el de filozof, sau poate că tocmai d-aia, Noica nu aflase că pentru a face o cafea e nevoie de boabe măcinate.

Și, trecând la a doua poveste, nici Monica Lovinescu nu știa cum se fac macaroanele la cuptor. Având invitați, și-a întrebat o prietenă care i-a spus că-i foarte simplu: pui un strat de macaroane, un strat de brânză cu ou și tot așa, alt și alt strat… Ceea ce a și făcut, după ce a scos macaroanele din cuptor și le-a pus pe masă. Vădit încurcați, musafirii tot mestecau macaroanele care pocneau între dinți. Prietena uitase să-i spună că, în prealabil, macaroanele trebuie și fierte.

Acum de sărbători, chestia asta cu fiertul nu-i deloc întâmplătoare în editorial. Tot mâncăm de vreo 30 de ani democrație pe pâine, iar cei care s-au tot perindat la putere ne fierb pe noi, în loc să fiarbă puterea, în cazanul parlamentar. De unde scot apoi un talmeș-balmeș de nu-l mănâncă nici câinii. Na, că nu m-am abținut, tot am zis-o! Dar, dacă tot e vorba de mâncare, când e vorba de citit ați face bine să cititți editorialul pe stomacul gol. Ca să nu vi se facă greață! 

Distribuie pe Facebook