Rar mi-a fost dăruită o carte scrisă cu atâta talent. De către cel ce mi-a prezis, în dedicație, că sigur voi ”rezona sentimental” cu rândurile sale din cartea ”În chiria timpului”. A avut dreptate. Aurel Hernest este un povestitor cu har și cu mult drag de lumea satului. Și, evident, de oamenii lui, care se întâmplă, unii, să-i fie consăteni și făuritori de oale. Sat autentic, despre care vorbește fermecător. 

Cum, nu știți ce sunt alea oale? Făcute din hlei – cum ar scrie cronicarul Teoader Hrib – adică pământ bătucit și răsucit pe roată, suflat cu duh, ca să se ivească o oală, o strachină, o toitană. Strachină din care țăranul să mănânce bucatele sale ancestrale, să pună coliva, să dea de pomană. Să închine o cană cu vin.

Cartea am parcurs-o iute și cu o plăcere rară. Din ea se ridică un abur de lume, desigur apusă și tainică, dar în egală măsură autentică. Vie și cu personaje plămădite emblematic. Pornind de la un ciob de oală, descoperit undeva, într-un parc din Paris, un pui de țăran, ajuns arhitect, reconstituie romanesc oala românească, boalca, așa cum îndeobște este numită de olari. Și cum, iar întâmplător, se numește și cătunul în care m-am născut eu, Bolculești. Și cum se numește, intenționat, și personajul principal al volumului, Boalcă. Împănat ispititor cu întâmplări izvorâte dintr-o vână epică mustind de tradiție, din al cărei izvor sper să mai avem prilejul să ne adăpăm. Cu apă rece și proaspătă, băută dintr-o cană de lut, nu din plasticul care a invadat ca o pecingine și pământul nostru. De fapt, ăsta este și mesajul cărții: să nu ne lăsăm copleșiți de noile ritmuri ale civilizației, altminteri inerente. Cu modernismele ei otrăvitoare, unele, care ne-au alterat viața așa de simplă altădată. Lingura de lemn din care sorbeam fiertura, făcută pe o vatră încinsă cu lemne, nu ne ardea buzele cum o face azi lingura de alpaca sau de fier, ciupită de rugină. Cum o fac plămânii noștri, care respiră smog. Cum o fac picioarele noastre arse de dogoarea asfaltului turnat peste iarbă. Iarba verde de acasă!

Întors la căsuța țărănească, cu gândul că poate așa se poate vindeca de depresie, arhitectul, de fapt autorul, un alt Marin Preda, simte cu adevărat gustul ierbii de acasă. De acasă, dintr-un sat numit simbolic Valea Olarului, ori de pe Vlașca. Locuri între care s-a țesut un drum. Drum pe care l-au făcut de veacuri țăranii noștri, în căruțele cu covilitir, ducând oale, fructe, lemne și aducând înapoi cereale. Dintr-o câmpie mănoasă, muncită cu sudoarea trupului și a spiritului, populată cu paparude, invocate să aducă ploaia binefăcătoare.. Ce scenă imaginează Hernest? Una memorabilă. Cea a scăldatului în șuvoaiele de apă, voluptos. Fără ca lui Boalcă să-i pese ce se întâmplă în jurul lui. 

Că i s-a rupt roata la căruță, că i-a fost furat un cal, că viața pare să nu mai aibă orizont. A fost întunecat de furtună. Dar omul pământului, omul care l-a frământat și l-a făcut să strălucească, știe, simte că va să vină și soarele, să lumineze din nou oamenii, să aducă bucurie. Și întristare!

Ar fi multe de spus despre monografia unei psihologii colective, etnografice, etnice, dar nu-i loc de ajuns. Ar mai trebui totuși spus că, la Coșești, de unde este autorul, s-a mai născut un talent. Eminescologul strălucit și filologul mărturisit N. Georgescu. Tot un talent. Unul renumit, chiar cu asupra de măsură, de vreme ce se încumentă să-l tălmăcească, și el hăruit, pre limba noastră pe Eminescu. Limbă dulce și curată, cum e și limba cărții lui Aurel Hernest. Bravo lui!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio