– Bună dimineaţa, ţaţă Tio, unde ai plecat?
– La biserică, mamă.
– Pe jos?
– D-apoi cum? Aşa merg de când mă ştiu.
Din capul satului, unde stă ţaţa Tia, şi până la biserică sunt mai bine de doi kilometri. Să-i faci pe jos, la 96 de ani, dacă nu-i curată nebunie, înseamnă totuşi mult curaj. Mai ales că la întoarcere căldura poate doborî şi un om în toată firea, d-apoi un „bătrân senior”, cum ar zice colaboratorul nostru medicul Tib Stănescu.
Nu stau mult pe gânduri, scot „murgul” din coşar şi o reped pe ţaţa Tia la slujba de duminică, după care, întors acasă, nu ştiu de ce îmi vine în minte filmul „Copiii sunt bine-mersi”. Poate pentru că nepoatele bătrânei sunt în America. Poate pentru că fata ei, profesoară, despărţită de soţ, stă acum în Capitală, îndurând dogoarea asfaltului, în loc să se bucure de răcoarea pădurii care mărgineşte satul natal. Poate pentru că, iată, viaţa de azi, cu noile ei reguli, a dispersat familia, a făcut-o ţăndări, risipind-o pe toată întinderea globului pământesc. Ţaţa Tia îşi duce bătrâneţile la Verneşti, alături de unul dintre nepoţi, fata ei, Jenica, e la Bucureşti, soţul acesteia şi cu o altă nepoată, undeva în America, iar nea Oane, în dealul bisericii, unde crede că va ajunge şi ea în curând.
Familia! E lucru mare familia asta, vorba lui Marin Preda cu „moromeţii” lui. Corect ar fi să spunem că familia a fost mare lucru în vechea societate, ea ne ţinea aninaţi pe toţi, oriunde am fi fost. Că eram copii şi mergeam la şcoli, în oraşe, dar ne întorceam acasă în fiecare vacanţă. Că eram cine ştie unde repartizaţi cu serviciul şi apoi ne căsătoream aiurea, dar tot dădeam o fugă să ne vedem părinţii, rudele, prietenii. Azi, familia rămâne încă bine cimentată, de regulă, în mediul rural. În rest, este hărţuită din toate părţile, fiindcă dacă-n socialism bărbatul, uneori şi femeia îşi găseau de lucru la oraş şi se întorceau în sat ca să facă agricultură şi să doarmă, azi părinţii culeg căpşuni în Spania, iar de copii au grijă bunicii la ţară ori la oraş.
Dar nu doar despre hărţuiala asta e vorba. Este una şi mai parşivă, care derivă din ideologia promovată de cei care vizează schimbarea în profunzime a mentalităţilor şi comportamentelor noastre din perspectiva noii ordini mondiale. Potrivit acestei concepţii, de pildă, copiii pot fi crescuţi nu doar de bunici, ci şi de o familie-gay, fie că-i vorba despre lesbiene ori despre homosexuali. Pot fi născuţi într-o familie naturală, adică dintr-o căsătorie a unui bărbat cu o femeie, şi pot fi crescuţi, cum ni se demonstrează în filmul „Copiii sunt bine-mersi” – rulat din înalt ordin la Muzeul Ţăranului Român – de un cuplu de lesbiene, iar tatăl nu-i decât donator de spermă.
Alte răspunderi nu mai are, cum n-are răspunderi nici noua societate care, chipurile, vine să apere drepturile minorităţii „călcate în picioare” de o majoritate intolerantă. Adică, vrea să sugereze subliminal filmul: ce, „familia” de gay n-are şi ea dreptul să adopte copii, dacă nu-i poate naşte? Poate! Ba chiar vine să arate că viaţa merge şi aşa înainte, că nici familia asta nu-i contra naturii, că nu-i o aberaţie, că-i şi ea perfect legitimă, iar copiii „sunt bine-mersi”. Poate fi şi ăsta un model de urmat, nu doar cel al familiei tradiţionale, creştine, ai cărei membri sunt cununaţi şi botezaţi la biserică. Contează că şi ăsta este un motiv pentru care divorţurile în America au ajuns la 50%, iar în Franţa, la 36%? Nu. Nu contează nici că aceste minorităţi sunt doar de vreo 2%. Au şi ele drepturile lor, chiar dacă „modelul” lor nu-i decât o bombă pusă, deliberat sau nu, la temelia familiei tradiţionale. Şi aş înclina să cred că războiul ăsta este deliberat, de vreme ce, iată, pe aeroportul din Turcia, teroriştii aruncă în aer membri ai unei majorităţi, pentru că sunt europeni. Potrivit acestei „ideologii”, ar trebui să se legifereze ca norme sociale şi homosexualitea, şi adulterul, şi incestul, şi pornografia, şi pedofilia etc. Şi ăstea sunt „minorităţi nedreptăţite” citesc, într-o duminică, la ceas de liturghie, în cartea „Corectitudinea politică – religia noii ordini mondiale” (Editura Rost, Buc. 2015), pe care am deschis-o ştiind că idelogia asta îşi propune să dărâme „lumea veche” în care ţaţa Tia s-a născut acum 96 de ani. S-a născut, dar acum ea nu prea înţelege de ce nepoata ei din America nu mai dă o fugă pe la ea să-i repare telefonul, să-i mai spună ce face tata, cum trăiesc acolo peste ocean, fără să se adune măcar când şi când la aceaşi masă, toţi împreună.
Sincer să fiu, prea multe nu înţeleg nici eu, deşi mă străduiesc s-o fac având dorinţa sinceră de a păstra ordinea morală şi socială firească pe care am apucat-o de mic. Am aşa o vagă bănuială că suntem martorii unei presiuni oculte ca păcatul să devină lege, iar viciul să fie legiferat, că asistăm la un război la care mulţi dintre noi nici nu ştim că a început şi-n care familia, valorile noastre tradiţionale sunt inamici. Ba, mai mult, că ne aflăm într-un război pe care-l putem pierde fără să ştim că am luat parte la el.
