Mă pune nu ştiu cine să merg la o dezbatere pe tema proiectului de ţară. Asta, în pofida faptului că-mi dau seama că dispun de mult mai puţin timp decât am trăit până acum. Dar uneori nu rezist invitaţiilor făcute de prieteni. Mai ales dacă acestea vin de la un amfitrion din templul cărţii.
Merg, socializez pe temă, ascult teorii pertinente ale unor distinşi intelectuali, Octavian Ştireanu şi Cristian Cocea, moderate de sociologul Mihail Sachelarie. Nimic de reproşat teoretic. Dar practic, cui prodest? Mă uit în sală. Nici domnii Iohannis ori Dragnea, nici măcar Viorica Dăncilă. Păi, cine să le pună în operă? Cine să aprecieze că dl Ştireanu are dreptate când spune că în proiectul cu militarizarea României cheltuim banii degeaba? Cu cine să ne luptăm? Cu Putin? Aiurea! Mai bine am da banii pentru educaţie, pentru cultură.
Simt nevoia să mă ridic în picioare şi să abordez proiecte care vizează judeţul nostru, că ne sunt mult mai aproape de inimă. Dar din nou mă întreb: la ce bun? Nu-i în sală nici dl Manu, nici dl Dragnea. Emilian. Şi-apoi, dacă ar fi, ce-ar putea face şi ei? Mai nimic! De parcă domniile lor n-ar vrea să vadă făcute măcar câteva dintre cele anunţate cu surle şi trâmbiţe: autostrada spre Sibiu, calea ferată spre Vâlcea, pârtia de schi de la Moliviş ş.a.m.d. Dar fără sprijin de la centru nu se mişcă mai nimic. Asta e situaţia, nu?
Simt îndemnul să spun că, dincolo de asta, în fişetul meu din redacţie încă mai păstrez un CD conţinând Proiectul de dezvoltare durabilă a României până-n 2050, oferit în urmă cu vreo 15 ani de dl Văcăroiu. Dar a rămas şi astăzi tot în fişet. La mine şi poate la alţi câţiva jurnalişti. Că politicienii l-au uitat cu desăvârşire. Ori, dacă nu-i aşa, să mă contrazică, punând din el în operă ce-i bun, viabil.
Aşa-mi aduc aminte că noi, aici, la Piteşti, mai putem da viaţă unui proiect, fiindcă avem o mare problemă cu… ciorile. Câtu-i iarna de lungă, stoluri după stoluri, brăzdează cerul oraşului mai abitir ca-n filmul „Păsările” al lui Hitchcock. Soluţia de a scăpa de ele ne-o oferă, încă de acum o sută de ani, criticul şi cinegetul Aurel Brăescu, fost prefect de Fălticeni. Iar eu o culeg din cartea lui Vlaicu Bârna „Între Capşa şi Corso”, Editura Polirom, Iaşi, 2014.
Era în pragul Primului Război Mondial şi nu era pentru nimeni un secret că nemţii dispuneau de arme pe cinste, de soldaţi instruiţi, dar mai puţin de hrană de război. Fostul prefect a venit atunci cu ideea să alimenteze bucătăriile germane cu carne de cioară. Că-s câtă frunză şi iarbă la noi. A împărtăşit ideea unui neamţ de origine, dar cetăţean român, au ajuns să expună chestiunea şi la Berlin. Care Berlin a cercetat problema nemţeşte, adică de ce nu s-a consumat până acum carne de cioară. Păi, pentru că există pericolul îmbolnăvirii cu tetanos, care pericol dispare dacă se fierbe carnea la peste 120 de grade Celsius.
Drept care, berlinezii, practici, au şi construit o etuvă şi părea că Puterile Centrale au rezolvat chestiunea hranei pe front. Dar, în toiul fierberii proiectului, s-a anunţat intrarea în război a României de partea aliaţilor occidentali şi a Rusiei, iar maşina de fiert ciori, adusă în ţară, a devenit piesă de muzeu. Ciorile au fost salvate şi au rămas să-l inspire pe Bacovia.
Să vin eu acum şi să enumăr câte dintre proiectele de ţară, postdecembriste, au ajuns la muzeu? Inutil! Le ştiţi dumneavoastră, fiindcă deseori, prin ziar, le-am readus în atenţia partidelor ajunse la putere. Dar în zadar. Poate că PSD şi ALDE îi vor da aripi măcar celui înfăţişat aici. Nici eu, nici Brăescu nu solicităm drepturi de autor. Ideea le-o oferim pe gratis, cu gândul bun şi plesnind de umor, că, totuşi, cât vor fi la putere, vor da viaţă măcar unui proiect şi în Argeş. Să mori de râs, nu alta! Sau de plâns!
