De când cu pandemia, numai părinte să nu fii, numai elev să nu fii, ca să nu mai vorbim despre ce a ajuns cadrul didactic în învățământul online! Coronavirusul a afectat învățământul în fundamentele sale, căci o școală normală asigură nu numai o pregătire academică, ci și abilități sociale și emoționale. Învățarea prin internet a dat comunicării alte direcții, a pus problema competențelor digitale nu numai pentru profesori, ci și pentru elevi. Colectivele școlare au pierdut însă afectivitatea, relațiile interumane, baza dezvoltării psihice, contactul direct cu formatorul/cadrul didactic, ca să nu mai vorbim despre procesul învățării, al evaluării, al educării diferențiate în funcție de potențialul fiecărui elev. Cât privește inegalitatea (uneori obiectivă) dintre rural și urban, aceasta s-a adâncit pentru faptul că în mediul rural fie că nu sunt întrunite condițiile tehnice, fie pentru că dotarea elevilor cu cele necesare depinde normal de potențialul material al părinților, sensibil inferior celui din mediul urban.
Va fi foarte dificil să te raportezi de acum înainte la obiective precum abandonul școlar, ca să nu ne referim și la prevenția adâncirii fenomenului numit analfabetism funcțional. Se vorbește despre Programul Național de Redresare și Reziliență. Este evident că învățământul – și așa cu hibele lui ultracriticate – va avea nevoie de un program de reziliență. Așa cum s-a mai întâmplat, folosim cuvinte „mari”, ca „reziliență”, în loc să ne exprimăm clar pentru toată lumea; este vorba de un tratament de măsuri care să mai șteargă/să înlăture din șocul social-educativ produs de Covid. Învățământul era – și așa – un suferind ce avea nevoie de terapie intensivă. De obicei se vizau programele, strategiile, pregătirea formatorilor. Este însă un fenomen mult mai complex!
Într-un interviu, profesorul Adrian Papahagi pune degetul pe o rană deschisă de mult: „Ca profesor, văd studenți din ce în ce mai ignoranți, biblioteci goale în timpul sesiunii. Dispariția admiterii în liceu și facultate, cumulată cu persistența unui bacalaureat formal și irelevant creează un efect catastrofal. Transformarea universităților, inclusiv a celor cu tradiție, în fabrici de diplome nu conduce la generalizarea „aristocrației minții”, ci la propagarea unei noi specii: lumpen – intelectualul”. În timp ce „specialiști” de tot soiul se întrec să golească învățământul de la logica sa – învățare – profesorul Papahagi accentuează: „Cred într-o educație bazată pe cunoaștere și cultură. Cred în erudiție și rafinament, ceea ce înseamnă învățare pe de rost date, formule, declinări, partituri, poezii (…) Un învățământ care înlocuiește cunoștințele cu competențele va înlocui știința cu meșteșugul, erudiția cu îndemânarea și nu va face decât să erodeze tradiția și cultura înaltă”.
Am considerat necesar, pe de o parte, să subliniez pagubele produse de Covid, dar, pe de altă parte, să nu pierdem din vedere esența învățământului.
