Nici nu are faţadă. Ca să-l găseşti, trebuie să ştii că intrarea într-o curticică discretă te aduce la Muzeul Zadkin. La 1 octombrie, „La nuit blanche” a fost noaptea în care toate instituţiile culturale ale Parisului şi cu deosebire muzeele au fost nu numai deschise tot timpul, ci şi gratuite. Nu puteam să nu profit. Aşa că m-am dus în cartierul celei mai spectaculoase grădini a capitalei Franţei, Jardin du Luxembourg. Unde se deschidea expoziţia „Destine de război”, dedicată artei inspirate de luptele Primului Război Mondial. Imagini de corpuri distruse, de vieţi luate cu coasa, spaţiul care se descompune şi se răstoarnă, iată ce a încercat să graveze Ossip Zadkin, artist rus voluntar în armata ţaristă în 1915, gazat un an mai târziu şi instalat în acest atelier în 1928. Până azi n-am uitat: 15.000 de voluntari de origine străină, mai ales ruşi care locuiesc în Franţa, s-au prezentat la Legiunea Străină pentru a lupta în armata ţării care-i găzduia.
Desenele şi gravurile prezentate redau detalii din viaţa soldaţilor în 1916. Siluetele prăbuşite, scenele de istovire totală şi cele preluate din spitalul de pe front unde era brancardier Zadkin. Le-am privit cu atenţie. Am trăit şi eu un război mondial: Al Doilea. Dincolo de imagine, desenele transmit simţămintele. Negrul desenului este un simbol al morţii. Dar adevăratul război pe care-l ilustrează gravurile este cel împotriva morţii, cel care i-a permis artistului să salveze soldaţi răniţi, în agonie. A fost pentru el calea către uitare. Şi calea prin care şi-a exprimat prin artă recunoştinţa pentru ţara care l-a primit.
Aşa cum m-a primit pe mine, dar eu nu fac gravuri. Scriu la „Argeşul”.
Alex HOROVEANU
