Știu bine că sunt muritor. Ca noi toți. De altfel, mai știu că moartea nu este atât de înspăimântătoare pe cât o facem noi, oamenii. Ieri a murit un luptător, jurnalistul DORU DINU GLĂVAN, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. De ieri, și la Filiala Argeș, au început să bubuie știri, mesaje de condoleanțe, de consolare pentru familie, pentru Uniune, de la prieteni, colegi, cunoscuți. Pentru mine, evident că Doru este regretat, mult regretat de mai toți cei care l-au cunoscut și l-au prețuit.
Și l-au prețuit nu doar pentru că era simpatic, bonom, de societate – și era! – nu doar pentru că a fost un reporter de radio excelent – apropo, Radioul împlinește 93 de ani: ”La mulți ani!” – nu pentru că, după ’89, a făcut din Radio Reșița un nume și un renume, cu faimă în diaspora, ci mai ales pentru că a reușit, la nivel național, să scoată din amorțeală o uniune profesională cvasianonimă. Cum a reușit? Evident, cu ajutorul celor mai multora dintre colegi, ale căror eforturi le-a coagulat, le-a stimulat, le-a pus în valoare astfel încât profesia noastră să fie recunoscută, prin lege, ca fiind de creație și de utilitate publică. Dacă îi va fi ridicat un monument, acest lucru trebuie imortalizat în marmură. Spre știința jurnaliștilor de azi și de mâine fără de care o societate nu poate exista.
De aici încolo restul celor ce s-au întâmplat pot fi doar umbră de vânt. Căci ca un vânt se diluează, într-o lume în declin – sau poate dimpotrivă! – educația, religia, presa, comportamentul social. Cum prevestea Churchill cu aproape un veac în urmă. Și tot el spunea că ”marele secret al vieții sale” a fost să-și conserve energia. Ei bine, cel pe care mult îl regretăm astăzi, Doru Dinu Glăvan, nu și-a conservat energia. Dimpotrivă, și-a cheltuit-o cu un soi de generozitate domnească. Avea mare plăcere să dăruiască mai întâi profesiunii sale, căreia i s-a devotat cu ardoare, familiei, soţiei și fetei sale, prietenilor și colegilor. Care, la rândul lor, la inițiativa scriitoarei Daniela Gâfu, i-au consacrat o carte ”Demnitate, Devoțiune, Generozitate”, o antologie de idei, gânduri, sentimente, trăiri împreună cu DDG. Întâmplător sau nu, editată în acest an, adică la împlinirea a 75 de ani, când a fost ucis de Covid.
N-are rost să ne lamentăm, cum spuneam la început, că suntem muritori. Asta e! Nu ne întreabă nimeni nici dacă am vrut să ne naștem, nici dacă vrem să murim. Dacă e să se întrebe cineva – lumea, cine altcineva – este ce-am lăsat în urmă. Un nume pe o copertă de carte, vorba lui Arghezi, un fapt deosebit, o idee nemaipomenită. Care să ne valorizeze și să dea greutate, substanță propriei vieți, comunității, societății în care trăim și pentru care trăim. Dacă-i așa, Doru Dinu Glăvan a făcut ce știa el mai bine să facă, chiar dacă destinul nu i-a fost mereu favorabil. Deși mai mereu prin vene i-au curs cuvintele pe care le-a fermecat împerechindu-le în relatările sale sportive, au fost și destule momente în care s-au vărsat ”sânge, lacrimi, furie”.
Că asta-i viața! A fost iubit și contestat, adulat și dezavuat. A știut să facă astfel încât să se bucure de o viață fericită, dar, n-a avut încotro, a trebuit să îndure în arena publică multe. Spuse și nespuse. De un om care s-a cățărat pe suișurile vieții precum o face vrejul de fasole, insistent, fragil și viguros totodată. Ca să ia lumină. Știa să deschidă uși, dar nu forțându-le, avea un talent deosebit de a cultiva relații, de a-și aduna lângă el oameni valoroși, dar și cu vocația negației. Era inteligent, spontan, distins, prietenos, volubil, credibil, convingător.
Așa, cred, a ajuns să fie lider al Uniunii până în al treilea mandat, deși unii l-au contestat. Cum altfel, de vreme ce și el, și ei voiau puterea. Iată, acum locul este liber, dar golul lăsat mi se pare greu de acoperit. Cu fapte, nu cu vorbe, nu cu promisiuni. Este o mare provocare și îmi doresc să văd cine se înhamă la o asemenea treabă. Dar cu folos, nu fălos. DDG a făcut să renască tradiții de presă, a pus în valoare ce a învățat din cărți și de la oameni, a dublat, a triplat, apoi a înzecit numărul de membri, care de la ordinul sutelor a ajuns la cel al miilor. Nu-i puțin lucru. Dimpotrivă, de laudă este. Să vedem cine vine să facă și să-și asume o nouă lege a presei, care să dea relief și vigoare meseriei noastre. Unde sinceritatea este cel mai de preț lucru.
Rugându-L pe Domnul să-l aibă în paza Sa pe Doru Dinu Glăvan, căruia îi dorim odihnă veșnică, îi urăm totodată viitorului președinte de Uniune o fertilă și utilă lucrare spre binele public. Amin!
