N-am cum să comentez rezultatul final al votului la referendum depre familie, fiindcă datele vor apărea după ce trimitem ziarul la tipar. Aşa că-mi permit să mă destind şi eu puţin, parcurgând, duminica asta, „un ghid turistic sentimental” intitulat „Români pe Riviera”. Cum care Riviera? Păi, perlele alea frumoase de staţiuni care se înşiră pe litoralul Mării Adriatice, în spaţiul dintre Cannes, Franţa, la Spezia, Italia, cunoscut şi sub numele Coasta de Azur. Adică Saint Tropez, Cannes, Nisa, Monaco, Monte Carlo…

Pentru că mi-e dragă familia, ca şi căsătoria, le-am consacrat acestora trei editoriale. Cred că-i suficient. N-am emoţii privind rezultatul, fiindcă firesc ar fi să fim de acord în ţara asta cu tot ce este… firesc. Dar mai ştii dacă mai judecăm toţi aşa? Pentru unii, anormalul, nefirescul a devenit obişnuinţă, când privesc din fereastra corectitudinii politice. Cum care „corectitudine politică”? Păi, noua religie de sorginte marxistă care proclamă că prea multă vreme minoritatea a fost terorizată de majoritate şi că trebuie să schimbăm lucrurile. De acord în ce priveşte toleranţa, dar când e vorba să şi legitimăm ce este viciu, nu virtute, nu mai sunt de acord. Că aşa au procedat şi alte ţări şi s-au trezit cu familia la pământ. Sus concubinajul, ca-n Franţa, de pildă, unde procentul familiştilor s-a redus alarmant.

Dar destul! La urma urmei, referendumul privind familia nu modifică prezentul, dar cu siguranţă jalonează viitorul. Ieri şi alaltăieri, cu votul nostru, fie am definit corect căsătoria şi familia, stabilind că o căsătorie nu se poate face decât între bărbat şi femeie, fie ne batem joc de aceste instituţii tradiţionale la români, aruncându-le în aer, că tot se poartă schimbarea. Când citiţi aceste rânduri, veţi ştii mai bine decât mine care nu cunosc încă astăzi, când scriu, cum simt şi cum gândesc românii. Atenţie, scriu românii, nu pesediştii, care ar fi „confiscat” referendumul. Aşa aud comentându-se de zor, ca să nu se ducă lumea la vot. Bat-o de politică s-o bată, cum compromite ea şi cele mai fireşti sentimente!

Ştiţi care-i culmea coincidenţelor? Să las deoparte subiectul familiei şi, luând în mână o carte de turism, să dau aici tot peste… o familie. De fapt, două. Femininele acestor două familii, după ce au făcut un periplu prin Europa cu bărbaţii lor, şi-au propus să scrie şi să tipărească impresiile cu o sinceritate cuceritoare. Plecând de la modelul lui Michel de Montaigne, care şi-a publicat eseurile sale într-un „Jurnal de călătorie”, şi încheind cu o concluzie perfect adevărată a lui Mihai Ralea: „Camera închisă presupune taifas, duioşie, glumă, apropierea. Ea strânge oamenii, nu-i împrăştie ca peisajul naturii”. Şi uite aşa ne trezim pe Riviera franceză, pe Coasta de Azur, admirând splendide peisaje, ori dându-ne huţa în „Moara Diavolului” din Praterul vienez, schiind la Innsbruck, luând un mic dejun, cu vârfurile Alpilor la fereastră, dar fără ouă la masă, fiindcă – aşa cum glumeşte ghidul – nu s-au trezit încă găinile.

Mărturisesc, cartea mă binedispune şi în egală măsură îmi procură o mulţime de satisfacţii intelectuale, fiindcă autoarele – Doina Moraru-Epure şi Monica Făcăianu-Zodie – dovedesc bun gust literar, informaţie bogată şi chiar intuiţia necesară celor cu har pentru o asemenea întreprindere care, de regulă, eşuează în estuarul locului comun. Conştiente ele însele că „este mult mai uşor să călătoreşti, decât să povesteşti o călătorie”, ca să-l cităm pe exploratorul şi scriitorul David Livingstone, nu se avântă să spună tot ce simt şi văd, nu se pierd în fraze lungi, cu descrieri siropoase, într-un cuvânt, nu plictisesc. Dimpotrivă, fac o bună selecţie a impresiilor, apelează nu doar la „ghidul turistic”, ci şi la informaţia culturală care nu este accesibilă tuturor turiştilor, nu se extaziază neapărat în faţa unui peisaj natural, ci se lasă ispitite şi de spectacolul intelectual, de splendorile istoriei, de evoluţia socio-culturală a peisajului uman. Ca şi Calistrat Hogaş, care punea mare preţ nu pe „cupeaua unui tren”, ci mai degrabă pe picioarele lui, călătorind prin Munţii Neamţului, intuiesc bine funcţia „curativă, morală” a naturii. A naturii, ca natură, dar şi a naturii umane, când redau o scenă definitorie pentru cum suntem, uneori, unii dintre noi. La un popas, câteva românce dau iama într-un vişin, înfruptându-se cu voluptate, dar la întoarcerea în autocar, ghidul – ghiduş! – îşi cere scuze că a uitat să-i prevină pe turişti că fructele au fost tratate cu o substanţă care provoacă purgaţie. Cu mâinile ţinându-se de burtă, gurmandele s-au cerut la toaletă, acompaniate de râsul tovarăşilor de călătorie.

Închei cu această scenă veselă, ca să nu credeţi că lectura cărţii este, repet, plictisitoare. Dacă nu mă credeţi, citiţi-o şi sigur vă va deschide pofta de călătorie şi vă va destinde, căci – vorba lui Ralea – „călătoria mântuieşte”, nu plictiseşte. Cu atât mai mult o carte bună face acelaşi serviciu. De care mulţi dintre noi avem nevoie. Ca să ne mai destindem! Şi să ne informăm!

Distribuie pe Facebook