Nu mi l-am imaginat așa! Adică dispărând pur și simplu din viața noastră, după ce ne-a cucerit cu noblețea sa de om de știință, nuclearist, karatist, pesedist, ministru, deputat, senator, guvernator al României la Agenția Internațională pentru Energie Atomică Viena, dar mai ales, profesor universitar. Un om candid până la vulnerabilitate.
Validat de o performanță profesională masivă. Și, în mai bine de doi ani, s-a topit ca un fulg. A părăsit și patul de spital ca să încheie acasă socotelile cu viața. Care va fi fost taina lui? Deschid unul dintre cele trei volume „Din tainele vieții și ale universului” ale profesorului Scarlat Demetrescu care-și alege drept motto: „Noi, spiritele, existăm, cugetăm și vă influențăm”. Să întreb un spirit, să-i aflu taina. Taina care, dacă e să-l cred, l-a tulburat pe nepotul meu în acea noapte fatală de sâmbătă spre duminică. Parcă nu m-a lăsat cineva să dorm – îmi povestește tulburat dimineața – ca unul care a copilărit cu fata lui Valeca, la bunica, în fața blocului din Craiovei. Tot aici l-am întâlnit și eu, pe aleile parcului, meditând sau veghind jocul copilei. Un om de o discreție plină de farmec, dar nici vorbă să-i bănuiesc vreo șubrezenie. Dimpotrivă, era un karatist de invidiat. Tăcea și uneori încasa. Deliberat.
Ce parșivă e viața! Sub bonomia sa irezistibilă se ascundea lacom o substanță agresivă care-i rodea miezul vieții. Ronțăia din ea cu lăcomie, cum ronțăie un cariu la grindă, sau, mai degrabă, cum ronțăie o particulă folosită la reactoarele nucleare pentru a accelera un proces declanșat să țină energiile sub control. Și nu le-a putut ține, fiindcă nu stăpânim știința, doar ne amăgim. Cum se amăgește și don’ profesor Scarlat stând de vorbă cu „marii inițiați ai timpului”. Care și acum o sută de ani, și azi se chinuiesc să „muște” din misterele cunoașterii. Care cunoștere este, la urma urmei, slavă deșartă. Sau cine știe, omul de treabă care a fost și rămâne Șerban Valeca, nici dincolo nu și-a modificat alchimia.
Cum a fost pe scena politică „un domn” continuă să rămână la fel. Dacă nu pentru el, pentru noi, cei mulți, care așa l-am citit. Loial și om de treabă, fără cine știe ce strategii politice, nesmintit în buna sa cuviință și credință. Pierdem un om extem de valoros când ne aflăm într-o situație critică. Nu-i vorba neapărat de război, că nu era un militar de anvergură, ci de pierderea unui om cu adevărat de știință, a cărui inteligență ne-ar fi fost în continuare de folos în planul progresului energiei atomice, al securității cibernetice, ca să nu vorbesc de formidabila deschidere umană pentru tot ce înseamnă disponibilitate, în perimetrul interogației și al afecțiunii, dacă vreți chiar al politicii făcute altfel. Era un, dacă se poate spune așa, integral oriunde se afla, la orice întâlnire. Nu avea răspunsuri gata făcute, dar știa enorm de multe lucruri. Le știa, dacă vreți, intuitiv și deliberativ. Vorbea puțin și spunea mult.
Dacă reușeai să te racordezi la „misterul” său. Cugeta și, ca spirit, influența, se mărturisea, te angaja. Eficient! Nu m-am simțit niciodată timorat în prezența sa. Dimpotrivă, prezența sa stimula, crea nevoia de dialog. Etic vorbind. Făcea parte dintr-o „specie” înrudită cu cei „aleși”. Aleși să conducă, să deschidă drumuri, să reconcilieze, să sufere în tăcere. Și cine poate ști cât a suferit. Dispariția sa poate declanșa, cred, o convulsie colectivă care ar putea începe cu o revoltă împotriva morții, ca să se încheie apoi cu o împăcare la nivelul spiritelor, repet, alese. Alese să facă lumină în jurul lor, chiar și când nu mai sunt. Sau cu atât mai mult atunci. N-a fost doar un „domn” pe scena politică, așa cum sunt ispitit să scriu în titlu, ci un „domn” în toată viața lui. Fie-i mereu luminoasă amintirea. De bine!
