Nu mai am vârsta lor, dar mă uit cu atenție la ei, la felul cum gândesc, ce fac, cum răspund provocărilor vieții. Și, iată, viața îi confruntă, pe cei din generația tânără mai abitir decât pe noi, cu răutățile vremurilor. Școala, cartea, învățătura, e prima problemă. A doua, azi, Covidul. În fine, și mai important decât astea este idealul. Nu scopul. A nu se confunda.
Am doi nepoți, feciori de carte. Ai mei, nu de la frați ori surori. Viitorul lor pare a fi acela de intelectuali, cum visam și eu altădată. Dar dacă eu aveam de înfruntat foametea de după război, ei n-au încotro, trebuie să facă față pandemiei. Acum. Un pericol mare, nu? Covidul induce o boală pentru care nu e încă tratament. Vaccinul, născut din eforturile formidabile ale oamenilor de știință, nu inspiră tuturor încredere, nu convinge. Fiindcă nu are ”argumentul” timpului care ratifică soluția medicală. Până una alta, soluția este ”izolarea”, deși omul este o ființă socială. Și atunci, încotro? În individual, ori în social. Care este viitorul și unde să-l caute? Ce trebuie să facă pentru a reuși (personal) în viață, pentru a-i afla sensul? Care, iată, se dovedește a fi incert, ca să nu spun dramatic.
Mărturisesc că am cules aceste întrebări și altele nu doar din ochii și de pe buzele nepoților mei, ci și ale multor altor tineri. Altminteri, responsabili de viitorul lor. Care, și pentru ei, nu-i limpede, speranța nu se prea vede printre nori. Iar trecutul înseamnă doar o amintire. Care, și ea, în ăști 30 de ani, n-a fost chiar roz. Chiar, de ce oare o viață în roz e văzută ca fiind frumoasă? Mă rog, nu-i timp și de alte întrebări, fiindcă, iată, se mai ițește încă una: în ce măsură tânărul, tinerețea sunt capabile să intervină imediat în realitate, să se manifeste civic? Și, implicit, moral? Cu reușită! Și cu demnitate.
Căutând alături de ei răspunsurile la aceste întrebări, a mai apărut una: la ce vârstă începi să te manifești? Palpabil, moral, social, existențial? Să te preocupe ideea că ai o soartă pe pământ, apropo de destin? Că ai aspirații profesionale, sociale, morale. Că vine vremea să-ți formezi o conștiință morală? Marin Preda, într-o carte de interviuri cu Florin Mugur, spunea că atâta vreme cât viitorul este în fața noastră, nu e nicio grabă. Că, prin natura sa, omul este profund moral. De mici copii suntem crescuți într-o viață morală, desigur cu unele excepții, iar simțul moral se manifestă atunci când apare prima spaimă. La Tolstoi, de pildă, cum se mărturisește el târziu, la bătrânețe, spaima asta a apărut pe la 40 de ani. Zguduit de ideea morții, a înțeles că s-ar putea să intre într-o fundătură.
La noi, pentru mulți dintre tineri, spaima asta a apărut. Epidemia! Cu răsturnări de situații și valori, de evenimente și destine. Cum scriam și-n episodul trecut, suntem totuși într-o pană morală. Este prima mare zguduire după revoluție. Fiecare generație cred că are nevoie de un nou răspuns, mai ales când orizontul se întunecă de efectele nefaste ale epidemiei. Poate că nu este îndeajuns să-ți dorești doar să faci o lume mai bună, atunci când riscul trenului cu care mergi este să sară de pe șine. La mai toate nivelurile, ne preocupă ideea de salvare.
Iată, ne-a dus vremea nu doar la situația de a-ți amâna convingerile, dar se impune, ca un comandament moral, nevoia de a le depăși. Cântărind desigur fiecare pas, individual și social, fiecare proiect, fiecare decizie. Nu-i vorba doar de nerăbdarea reușitei, de a arde etapele, de a ajunge în vârful piramidei, de a deveni peste noapte super, câștigând fără efort. Cum s-au grăbit și continuă să se grăbească unii. Ci de a face tot, absolut tot ce-ți dictează instinctul moral, pentru binele tău și al nației din care te tragi. Și care este minată, iată, și se subminează în continuare. Cu Covidul, cu globalizarea…
Nu vrem să hamletizăm, dar chestiunea este acută, gravă, se impune discutată moral în primul rând. Nu facem teorie, dar vrem, nu vrem, se impune și ea, teoria, pentru a lua decizii bune, pentru a urma o cale, pentru a ști că ne aflăm pe drumul cel bun. Și noi, mai vârstnicii, dar mai ales tinerii. Care au viitorul în față și nu trebuie să-l rateze, să treacă pe lână el, tulburați de nu știu ce fantasme. Și pentru că nația serbează 145 de ani de la nașterea lui Brâncuși, modelul lui de viață ar trebui luat în seamă. Orice valoare se naște umblând la esențe. Sculptura lui Brâncuși este un fel de a gândi viața în esența ei. Cu profunde rădăcini în tradiția noastră și ample deschideri către europenizare, globalizare. N-ar fi deloc neinspirat să mai cădem pe gânduri, uneori, la masa tăcerii. Dacă mâine vrem să mai avem un cuvânt de spus. Și o satisfacție! Și o demnitate!
