Om de litere. Om de cultură. Om de spirit care şi-a dedicat viaţa scrisului aşa cum agricultorul şi-o dedică pământului. Şi precum acela răvăşeşte ţărâna, aşa şi poetul, argeşean prin adopţie, în decursul a zeci de ani, a sfredelit abisul fiinţei la îndemnul filosofului: „Sapă frate, sapă, sapă! / Până dai de stele-n apă…” Iar Virgil Diaconu a „săpat” în adâncul său şi a descoperit fărâma de divinitate pe care Dumnezeu a aşezat-o acolo.
Scânteia credinţei
Pe Dumnezeu, „Cel ce S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii cei de demult şi văpaia în răcoreală a prefăcut-o…” l-a descoperit Virgil Diaconu de mult timp, după cum recunoaşte. În raza de soare, în licăr de stea, în foşnet de frunză, în bobul de rouă, în glas de privighetoare, în fulg de nea, în ropot de ploaie, în fir de nisip, în străveziul văzduhului, în tăria cerului, în pală de vânt, în tăcere şi în cuvânt. Crescut şi format însă în perioada regimului comunist când trăirea religioasă trebuia ascunsă, când manifestarea credinţei nu era privită cu ochi buni nici de cadrele superioare ale partidului unic, nici de tovarăşii din jur, Virgil Diaconu a plătit şi el, ca atâţia alţii, tribut sufletesc vremurilor sub care trăia. Rareori intra în biserică. La cununii şi mai ales la înmormântări. Ajuns la vârsta deplinei maturităţi, privind în urmă, din punct de vedere al credinţei manifestate faptic, scriitorul poate găsi oricând justificarea ateismului ridicat la rangul politicii de stat. Însă, în străfundul sufletului său, a licărit mereu o scânteie de credinţă. Chiar dacă nu întotdeauna a lăsat-o liberă. Nu l-a „aprins” niciodată. Decât în 2018. Dar vedea desluşit în juru-i cum divinitatea se manifestă în tot şi în toate. Şi cum să nu-i fi fost revelat asta unuia care, de când se ştie, cântă în versurile sale nu doar omul, creaţie divină, sentimentele umane, dar şi farmecul eternului feminin, fenomenele naturii, mediul înconjurător!?
Clocot lăuntric
Timpul a zburat. Poetul priveşte astăzi grămada de cărţi publicate. Versuri albe. Versuri cu rimă, versuri de dragoste, versuri de viaţă şi versuri de moarte. I-au adus notorietate. Atât operele care au văzut lumina tiparului, cât şi creaţiile risipite prin diverse publicaţii de specialitate. A câştigat premii naţionale, şi-a creat un nume, iar talentul scriitoricesc l-a pus şi în slujba îndeletnicirii pe care o are de ani buni, în calitate de director al revistei „Cafeneau literară”, susţinută de Primăria Piteşti prin Centrul Cultural. Dincolo de faima pe care şi-a creat-o în timp, numele său fiind cunoscut în rândul scriitorilor contemporani, dar şi al publicului „consumator” de poezie, Virgil Diaconu şi-a dat seama că nu trebuie să accepte plafonarea, rutina, suficienţa. Simţea un clocot lăutric, îi „ardeau” degetele să scrie şi altceva, să spargă tiparele! Şi a reuşit!
„Nu voi avea timp…”
Fiecare actor nutreşte speranţa că într-o zi ca juca un rol „mare”. Că va întruchipa un personaj grandios. Unul despre care să se vorbească îndelung, să rămână în „istorie”. La fel, orice scriitor visează la fericita zi în care muza se va îndura să-l bată pe umăr şi să-i şoptească subiectul unei opere măreţe. Virgil Diaconu, om modest, „după vorbă, după port”, nu a spus niciodată cuiva ce ideal are în materie de literatură. A păstrat pentru sine taina, purtând-o cu el ani la rând. Înaintând în vârstă, apropiindu-se tot mai mult de spaţiul sacru de care a stat distanţat cea mai mare parte a vieţii, poetul a ascultat chemarea sufletului şi a concretizat un proiect mai vechi despre care nu vorbise nimănui: „Biblia literară”! Cartea a fost publicată recent, dar din cauza pandemiei şi a restricţiilor nu a avut parte de o lansare, aşa cum i s-ar fi cuvenit. În prefaţa ei, autorul mărturiseşte: „Proiectul „Bibliei literare” sau al „Bibliei poetice” s-a născut în anul 1975, când am reuşit să cumpăr de la o biserică prima Biblie şi să o deschid pentru prima dată. Dar cum în anii „socialismului multilateral dezvoltat” nu îmi închipuiam că proiectul „Biblia literară” este posibil, lucrul la ea a început mult mai târziu, abia în ianuarie 2018…şi îmi dau seama că nu voi avea nicidecum timp să îl duc la capăt, de vreme ce proiectul presupune mai multe volume de texte biblice şi comentarii asupra lor. O ştim cu toţii, viaţa este prea scurtă pentru a realiza toate pe care ni le propunem. Iar pentru un artist în general, ca şi pentru un pictor sau scriitor, timpul, prin iuţimea cu care trece, este un adversar imbatabil. Cum să-l opreşti pentru a-ţi desăvârşi toate oprerele pe care le gândeşti? Această durerere o resimte şi Virgil Diaconu ajuns la o vârstă venerabilă. Dar, ca pentru fiecare, speranţa moare ultima şi poetul mărturiseşte tot în prefaţa „Bibliei” sale: „Şi totuşi, un prim pas în împlinirea gândului meu din strălucitorii ani tineri este chiar volumul de faţă”.
A disecat fiecare verset
De fapt ce este această carte? Pe înţelesul tuturor, pe parcursul a peste 300 de pagini, Virgil Diaconu comentează din punct de vedere literar anumite Cărţi care compun Sfânta Scriptură. Sunt „disecate”: „Facerea”; „Iov”; Cântarea Cântărilor”; „Ecclesiastul”. Ultimelor două enumerate li se acordă o atenţie sporită şi pe lângă comentariile pur literare întocmite sunt ataşate şi scurte comentarii filozofice. O muncă enormă, de „laborator”, Virgil Diaconu studiind fiecare verset al Sfintei Scripturi cu creionul în mână, încercând să desluşească sensuri ascunse ale scrierilor sacre. Autorul explică în prefaţa cărţii sale: „Intenţia „Bibliei literare” este aceea de a face cunoscută mai bine literatura biblică, deci literatura din Biblie pentru că literatura care locuieşte aici (sau este extrasă de aici) este, pur şi simplu, literatură, mai precis o literatură de valoare, performantă. Pentru că nu Biblia dă valoare cărţilor ei literare, ci cărţile literare pe care ea le conţine sunt acelea care dau valoare literară Bibliei.” Se-nţelege, în decursul timpului, încercări de acest gen au mai existat şi Virgil Diaconu recunoaşte: „Lucrând la acest volum, am constatat că nu sunt singurul care a avut ideea unei astfel de cărţi. De altfel, cine ar putea spune azi că după mai bine de 2000 de ani de exegeză a cărţilor Bibliei putem avea o idee cu totul nouă în abordarea lor?”
Precum un iniţiat
În rândul breslei scriitoriceşti de pe mal de Argeş, apariţia unui asemenea volum a provocat uimire, dar a stârnit şi mare interes. Dar vestea s-a răspândit cu iuţela… internetului şi dincolo de marginile judeţului, în cele patru zări, aiurea prin ţară şi străinătate. Rând pe rând, au venit spre autor mesaje de felicitare. Alţii au solicitat cartea, iar după ce au citit-o s-au declarat încântaţi. Un alt cunoscut condeier, Paul Aretzu, a avut privilegiul de a o parcurge înainte de a fi publicată şi nu s-a putut abţine. A scris un text care a şi fost aşezat pe a doua copertă a lucrării prietenului său Virgil Diaconu. S-a referit întâi la importanţa Sf. Scripturi: „Pe bună dreptate, Biblia este Cartea cărţilor. Atuurile ei sunt mai multe şi irecuzabile: este o carte foarte veche şi foarte prezentă, este o carte sacră, este un florilegiu de cărţi cu funcţionalităţi multiple, religioasă, istorică, filosofică, morală, juridică, literară… Oferă soluţii de cunoaştere şi existenţiale. Propune un model absolut, imuabil, Dumnezeu, este o carte vie, care dă viaţă, oferă sprijin, oferă speranţă, vindecă frica, desfiinţează moartea. Virgil Diaconu este un redescoperitor iniţiat al Bibliei pentru că, urmărind aspectul ei literar, caută adevărul revelat, profund, care tinde spre desăvârşire. Autorul, care are în atenţie atât litera, cât şi spiritul Cărţii Sfinte, face, în cel mai propriu sens, istorie şi hermeneutică biblică, mergând la surse, neocolind unele controverse teologice, recurgând la mijloace felurite de interpretare prevalând cele estetice.” Apoi Paul Aretzu a accentuat rolul poetului şi rodul ostenelilor sale: „Virgil Diaconu propune o carte splendidă, atât în sine, cât şi în scopul ei, o sinteză de proporţii, un studiu binevenit, teologic şi cultural, o scriere a propriei uimiri şi bucurii, provocându-ne o desfătătoare întâlnire, o preumblare prin eternitatea Cărţii Cărţilor.”
Starea de graţie
Pentru toţi cei care au avut şansa de a primi un volum al „Bibliei literare”, cartea este o revelaţie în cel mai pur sens la cuvântului. Accesibilă tuturor ca limbaj, are un efect puternic mai cu seamă pentru credincioşi. Ceea ce ştiau din Cartea Sfântă şi din textele auzite în biserică, în predicile preoţilor, citite „prin ochiul” poetului Virgil Diaconu, trecute prin filtrul sufletului său, înnobilate cu condeiul lui, scrierile adevăratei Biblii par cu mult mai frumoase. Autorul focalizează lumina asupra unor versete şi le descoperă sensuri literare pe care până acum cititorul neavizat nici nu le-ar fi bănuit. Deşi nu o spune cu voce tare, Virgil Diaconu lasă să se înţeleagă faptul că nu putea da tiparului texte atât de izbutite, dacă nu ar fi avut şi trăiri lăuntrice care să-l ducă în starea de graţie în care a simţit că este copleşit de Duhul Sfânt. Deşi nu frecventează lăcaşurile de cult cu regularitate, asemeni enoriaşilor de rând, poetul îşi „trăieşte” credinţa în sine, tainic, în propria casă după îndemnul lui Hristos de a ne „retrage în noi”: „Tu, când vrei să te rogi, încuie-te în odaia ta şi roagă-te în ascuns!” Virgil Diaconu face întocmai.
Apa vie
La cei 73 de ani pe care i-a împlinit în urmă cu doar câteva zile, poetul are nu doar Biblia din 1975, ci şi altele achiziţionate recent. Şi o carte de rugăciuni din care citeşte deseori: „Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preaslăvit este numele Tău, în veci. Fie, Doamne, mila Ta spre noi precum am nădăjduit întru Tine, bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-ne îndreptările Tale. Doamne, mila ta este în veac, lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea. Ţie se cuvine laudă, Ţie se cuvine cântare, Ţie slavă se cuvine.” Virgil Diaconu mulţumeşte divinităţii pentru tot ce i-a oferit până acum. Şi mai cere timp. Şi putere. Şi inspiraţie mai cere. Pentru a-şi continua măreaţa operă. Un alt volum în care să analizeze din punct de vedere literar alte Cărţi cuprinse în Sf. Scriptură. Dar mai cu seamă condeierul cere lui Dumnezeu îngăduinţă pentru a-şi bucura în continuare semenii, publicul cititor însetat de cuvântul care zideşte, iar mărturisirea lui este elecventă: „Noi, care deja am descoperit apa vie, putem, desigur, să dezvăluim şi altora izvorul. Însă setea de literatură, setea de poezie este a fiecăruia. Şi este alegerea fiecăruia dacă el va bea sau nu din izvorul pe care i l-am dezvelit.”
