În 1964, când în urma unui examen scris și oral am reușit la Facultatea de Medicină Generală din București, aveam 18 ani. Următorii șase ani de studenție, cu stat numai în cămin, cu mâncat la cantină și cu limitate resurse materiale trimise de părinți, plus bursa, au fost, cu siguranță, cei mai frumoși din viața mea. La Medicină, dacă-ți dorești să performezi ulterior, trebuie să tocești de-ți sar capacele.
Am făcut atunci stagii prin toate marile clinici bucureștene. N-am lipsit niciodată de la un curs de pe băncile amfiteatrelor sau în vreo zi de la spitalele profilate pe toate specialitățile. Ca în orice domeniu profesional, corpul medical românesc nu a fost, nu este și nu va fi niciodată uniform, ca valoare. Asta depinde mult de vocație, de memorie vizuală, de cunoștințele teoretice acumulate, de caracter și empatie, de sănătatea personală și de fisele potrivite care să-ți cadă la timp, când ai în față un caz greu pe care-l vezi pentru prima dată.
Atât în studenție, cât și în perioada când am făcut specialitatea dermatovenerologie, am avut șansa de a lucra cu uriași clinicieni: interniști, chirurgi, dermatologi, ginecologi, neurologi sau infecționiști. Păstrez și acum câteva carnețele pe care îmi notam zilnic formule de tratament, cum se execută anumite manevre, cum se face o anamneză corectă și semne clinice deosebite, îndeosebi în bolile rare.
Îmi amintesc de un caz pe care nu l-am uitat, deși au trecut cinci decenii de atunci. Făceam un stagiu de chirurgie la celebrul Spital de Urgență de lângă stadionul de fotbal pe care juca Dinamo București.
Grupa mea a fost repartizată în secția condusă de dr. Cezar Petrescu. Un munte de om, un tip inflexibil și un mare diagnostician. Într-o zi, eram cu toată grupa la vizita matinală, într-un salon de femei. Un medic primar îi prezenta șefului un caz nou internat, în ziua precedentă: pacientă de 26 de ani, cu suspiciune de tumoră gigantă neoplazică, palpabilă puțin mai jos de coșul pieptului. Șeful o roagă să-și ridice bluza pijamalei, îi studiază atent gestica, apoi confirmă că se palpează o tumoră.
Parcă-l aud: „Măi copii, un caz ca ăsta se întâlnește rarisim în carieră! Fata are o… nevroză, își roade în gură vârful cozilor în care este împletit părul. Nu e altceva decât… un mare ghemotoc din fire de păr care s-au acumulat în stomacul ei. Boala se cheamă trichobezoar. O vom opera mâine și o tundem zero.”
A doua zi, am privit ciudățenia extrasă. Au venit să o vadă și să o fotografieze medici, asistenți medicali și studenți. Avea forma, dimensiunile și culoarea unui… șobolan mare.
