FIFA pedepseşte federaţiile dacă politicul se amestecă şi influenţează politicile lor sportive. Săptămâna trecută (şi a mai fost un episod, la protestul împotriva lui Piedone), iată că şi „sportul” (vom vedea cum) s-a implicat în politică. Este vorba de episodul violent, provocat de un grup (de tineri) – o „galerie”, au confirmat, supăraţi, protestatarii paşnici – care s-a luptat cu jandarmii, punând foc, distrugând şi compromiţând acţiunea paşnică. Cine sunt tinerii „explozivi”? Nu se ştie încă, deşi incriminări există. Interesantă este, în acest sens, poziţia „Peluzei Hâldan” care se disociază de gesturile huliganice.
Iubitorii fotbalului ştiu ce înseamnă grupurile „ultras”: spectatori care ocupă sectoare din stadioane, remarcându-se vocal, prin unele coregrafii interesante, prin mesaje (nu totdeauna „ortodoxe”), bannere, steaguri etc.
„Ultraşii” cer să nu fie confundaţi cu „hooligans”, grupări extrem de violente care au la activ, în Occident, chiar crime (înjunghieri).
Pasiunea pentru fotbal, fidelitatea faţă de un club sunt onorabile, dau viaţă tribunelor şi întregesc spectacolul sportiv. Până la un punct! Acolo, unde intervine violenţa. De multe ori, pornind de la acte de violenţă – reprobabile, desigur! – se generalizează şi se induce ideea că stadionul a devenit locul unde tot omul îşi varsă frustrările, prin gesturi care depăşesc legea, rigorile convieţuirii sociale.
Transmisiunile din Bundesliga, din La Liga ne arată tribune arhipline, cu spectatori din toate generaţiile, cu familii entuziaste, având fulare, steaguri şi bannere – coregrafii demne de respect. Apropo, să notăm, pentru cei care nu ştiu, că „Opera PCH”, coregrafia Peluzei Hâldan, de la Dinamo, a fost declarată coregrafia europeană a anului 2014 şi a doua la nivel mondial, după „Winners” 2005, din Casablanca. În 2016, la meciul Dinamo-Steaua, de pe Arena Naţională, o impunătoare – ca mesaj – coregrafie dinamovistă a întrunit toate aprecierile.
Să revenim la… ultraşi. Din păcate, unii şi-au atras o tristă faimă, prin violenţe de tot felul. Acestea ies în evidenţă cu atât mai mult, cu cât media spectatorilor a scăzut alarmant în România. Mândria unora este să se confrunte cu jandarmii şi, la sfârşit, să-i acuze pe aceştia de violenţă. Ideea de forţă fizică, de care trebuie să se teamă adversarul (de ce nu, „partenerul de întrecere”?), îi face pe unii să sară… calul! La meciul România – Polonia, o petardă era să-i provoace lui Lewandowski o accidentare gravă… Statisticile manifestărilor huliganice evidenţiază tragica finală CCE, din 1985, de la Heysel (Liverpool-Juventus Torino), când 39 de italieni au murit…
Da, meciul începe din tribune! Şi ce frumos este! Argeşenii îşi amintesc de unul dintre cele mai plăcute momente de acest gen – de la meciul FC Argeş – Celta Vigo. În retur, un grup de fani n-a uitat şi i-a invitat, la clubul lor, pe puţinii piteşteni prezenţi la Vigo, drept mulţumire… Îi recunoaşteţi imediat: au fulare, bannere, sunt grupaţi şi poartă nişte nume care atrag atenţia. Totul este excepţional, până când apare scânteia… violenţei.
Dar, despre cultura ultras în Europa şi la noi, vă recomand şi cartea lui Gabriel Sala: „Stăpânii stadioanelor – Fenomenul ultras în România”.
P.S. Evenimentele din ultimele zile ne îndreptăţesc să vorbim despre unii politicieni ca despre „ultraşi”…
Traian ULMEANU
