Da, uite că am supravieţuit, nu m-a înţepat vipera. Sau n-a fost o viperă, ci doar un banal şarpe de casă despre care a vorbit la radio şi Carol Melinescu, la vreo două zile după apariţia editorialului în „Argeşul”. Care şarpe poartă, cică, noroc. Păi, să fie cu noroc şi mie şi tuturor celor care iubesc viaţa! Care, nu-i aşa, e tot mai riscantă, dacă ne uităm nu doar la noi şi la ce se petrece în jurul nostru, dar şi pe întreg mapamondul terorizat de o mie şi una de teze.
Da, am supravieţuit, ba chiar m-am dus şi la o întâlnire cu colegii de facultate, ceea ce n-am făcut niciodată până acum, fiindcă nu prea le am pe ăstea cu… vederile şi revederile. Da, am terminat şi eu o facultate, chiar dacă uneori nu se vede. Dar se vede mai bine la tinerii de azi care se complac într-un peisaj de „post-gândire”, ca să-l citez pe Giovanni Sartori şi arăt că mai citesc şi eu câteva ceva. Mă rog, să-i lăsăm pe tineri, fiindcă au şi ei lumea lor, idealurile lor, problemele lor, valorile lor. Care valori? Aici este de discutat.
Faţă-n faţă cu colegii mei, am descoperit, şi eu, şi ei, că suntem în continuare oameni normali, dar că de la o vreme facem un teribil efort să supravieţuim într-o lume anormală care, astăzi, conţine o mult mai mare doză de mister ca altădată. Înainte, partidul ştia tot ce se întâmplă cu noi şi încă ceva pe deasupra, acum nu mai ştie nici Iohannis, nici Ponta, nici chiar Băsescu. Partidul, după ce trimisese elita la canal, decisese că avea totuşi nevoie de dascălii necesari să „forjeze” omul nou şi înfiinţase nişte institute pedagogice pentru asta. Ba, chiar îşi călcase pe inimă şi pe principii, iar pentru „pedagogicul” din Piteşti eliberase din închisoare un Şerban Cioculescu, un Gabriel Ţepelea, ca să-i înveţe carte pe studenţi. Şi depun aici mărturie scrisă că atunci s-a învăţat carte. Poate nu doar pentru că am fi fost noi mai silitori, ci mai degrabă fiindcă nu erau atâtea ispite care să ne răpească timpul destinat formării noastre intelectuale.
La revederea de o jumătate de secol – cu colegii de la institut, nu de la universitate, fiindcă mai toţi colegii mei au continuat filologia la Bucureşti – unii dintre noi am descoperit că sensul vieţii stă în scris, dincolo de nobila şi onorabila meserie de dascăl pe care mulţi nu mai dau azi doi bani. Am să-l dau exemplu pe colegul meu Ion Hiru care, atunci când i-a venit rândul să se mărturisească, nu mai termina de scos cărţi din nişte sacoşe, că m-am trezit somându-l să nu-l concureze pe dragul nostru asistent Mihail Diaconescu, ajuns astăzi un prestigios profesor universitar, dar şi mai prestigios scriitor cu o operă monumentală. Cum o şi probează Ilie Baranga, care a cheltuit vreo cinci ani ca să-i conspecteze cărţile magistrului meu căruia îi datorez şi eu cariera de scriitor la gazetă, ba chiar şi de făcător de gazetă.
La urma urmei, este de admirat Ion Hiru care nu-şi cheltuieşte verva doar în articole de ziar – a făcut-o totuşi la revista „Pietrele Doamnei” – ci scriind capitole de carte. Cum o face şi editorul Mihai Stan de la Găeşti. Cum o face şi Nicolae Pantazică din Băjeşti ori Vasile Ghiţescu din Băbana, dedicându-se alcătuirii monografiilor rurale. Şi cum o mai fac şi alţii care n-au putut veni la întâlnire, fie că au dat colţul, fie că le-a fost peste mână.
Ce vreau să spun eu aici, dincolo de biografia noastră privată ori publică (la unii)? Că am avut nişte modele de dascăli, din şirul cărora, alături de Mihail Diaconescu şi de primul rector al institutului, Marin Z. Mocanu, ne-au făcut onoarea să ne fie magiştri Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea, Augustin Z.N. Pop, Gh.N. Dragomirescu. Şi alţii! De la ei am preluat din mers rigoarea şi valoarea demersului pe care trebuie să-l facem pentru cariera noastră, pentru viaţa noastră. Poate că aşa am supravieţuit, nu doar fizic, ci şi profesional, mulţi dintre noi. De la ei am deprins nu doar plăcerea de a citi o carte, de a o discuta apoi din doască în doască dacă merita, ci şi ce-i acela respectul faţă de profesor, prestigiul care se dobândeşte muncind, nu chiulind, trişând, delapidând, ce înseamnă onoare, prietenie, valoare, elită, cum să trăim o iubire ş.a.m.d. Cu aceste valori în minte şi-n inimă, n-a crescut doar generaţia mea, ci un întreg şir de generaţii care au pus câte o piatră la temelia culturii şi educaţiei, câtă brumă avem noi şi ai noştri, aici în Argeş şi aiurea în ţara asta tare mult doritoare de lideri, de personalităţi, de valori care să-i slujească destinul. Deocamdată, pentru mulţi dintre tinerii de azi, că sunt elevi ori studenţi ori altceva, tezele pe care le dau ei în viaţă nu sunt decât nişte ipoteze. Cum, de pildă, m-am „jucat” eu cu ipotetica viperă, în editorialul trecut, ca să-l agăţ pe cititor. Întrebarea e dacă l-am agăţat sau l-am pierdut.
Mihai GOLESCU
Un Comentariu
Puiu
Eu am ştiut de la început că o să supravieţuiţi! Pentru cel care a reuşit să treacă peste muşcături mai veninoase ale unora care au atacat ziarul pe care îl conduceţi, de data asta era mai simplu, mai ales că şarpele nu a muşcat şi a fugit prin iarba proaspăt cosită. Am apreciat faptul că i-aţi lăsat pe tineri cu idealurile lor şi aţi trecut la lumea de astăzi, anormală, plină de mister, la o lume care nu mai ştie ce înseamnă onoare, pritenie, valoare, sau să trăiască în iubire, aşa cum spuneţi dumneavoastră. Astăzi, lumea este formată, ,majoritatea, din cei care şi-au pierdut aceste calităţi. Zilnic, văd ce comportament au şi oamenii din presă. Unii, care nu şi-au dat jos încă , rucsacul cu pietre, demonstrează fără să vrea, că şcolile pe care le-au făcut şi cititul în biblioteci nu le-au putut schimba educaţia, comportamentul în societate şi familie. Arată fără să-şi dea seama cât sunt de penibili, needucaţi, mincinoşi şi orgolioşi. Au avut posibilitatea să se cizeleze,dar nu au reuşit-s-o facă. Cei acoperiţi se comportă altfel, dar după ce şi-au atins scopul încep să fugă exact ca „şarpele prin iarba cosită”. Parcă sunt nişte copii mari care n-au avut jucării când erau mici. Sunt foarte mândrii de ei şi prin ceea ce spun şi ceea ce scriu vor să ne arate nouă cât de buni sunt ei. Am văzut articole şi editoriale chiar în ziarul pe care îl conduceţi, în care 3/4din editorial autorul ne arată valoarea lui şi 1/4 ne da nouă „indicăţii” sau ne arată că nu suntem ca ei. Din păcate, pentru aceşti jurnalişti nu se mai poate face nimic în privinţa educaţiei şi a bunului-simţ. Astea se dobândesc de acasă şi nu au nicio legătură cu şcolile făcute şi biblioteca citită. Grav este că nu şi-au şlefuit caracterul şi trăiesc în 2016 ca acum 50 de ani. Dacă nu mă credeţi pot veni şi cu exemple. Nu mă surprinde ca într-o zi să fie descoperiţi sau să se deconspire ,cum au făcut şi alţii!