Ţuică de ras

Două erau casele la care se opreau, simţindu-se bine şi sufleteşte şi din punct de vedere gastronomic (graţie disponibilităţilor financiare şi afective ale gazdelor), scriitorii din alte zone ale ţării care se aflau în trecere sau prinşi în diverse acţiuni culturale ce impuseseră Piteştiul drept veritabil ferment literar al României: cea a poetei Ludmila Ghiţescu şi cea a colegei şi prietenei ei, Otilia Nicolescu, susţinătoarele multor acţiuni organizate de revista „Argeş”.

Într-o zi, aflat, pe lângă alţi condeieri locali, la o masă bogată în meniuri dintre cele mai sofisticate şi în licori dintre cele mai fine, cărora le era „prieten devotat”, poetul Alexandru Andriţoiu, puternic strunit de doamna Aura, soţia sa, să nu „sară calul” (să nu se îmbete, adică), găseşte o stratagemă de a scăpa de „zbir”. Ştiindu-mă certat cu alcoolul şi cu ţigara, aceasta mi-l dăduse în grijă: „Ai grijă de Sandu să nu se pilească”, îmi spune. Poetul îmi face cu ochiul şi pleacă spre baie să se radă. Apă caldă nu curgea, pe atunci spume sau geluri de ras nu erau, aşa că tot clasicele săpunuri şi pensoane de ras erau „salvarea”. Mă cheamă şi, socotindu-mă cel mai de încredere complice, îmi zice: „Fii atent, îmi aduci în cana asta, în loc de apă, ţuică fiartă, înţelegi?”. „‘Nţeles!”, îi confirm milităreşte, înăbuşindu-mi râsul. Şi pornesc la treabă. Nu înainte de a pune pe aragaz o oală de apă la încălzit. Îi duc, repede, repede, luate dintr-un vas pus pe un „ochi” vecin, şase-şapte căni de ţuică fiartă, pe care poetul le soarbe dintr-o înghiţitură. „Mai stă mult Sandu acolo, Dane?”, mă întreabă Aura. „Imediat, doamnă, mai are câteva fire de tăiat”, îi zic. Nu ştiu câte căni cu „apă cu grade” fierbinte a mai „ras” poetul. Îmi amintesc doar că, într-un târziu, a ieşit din baie, pe zece cărări, mai mult beat decât bărbierit… Şi că, de atunci, am pierdut încrederea pe care mi-o acordase, de fiecare dată când ne întâlneam, doamna Aura. I-am câştigat, în schimb, pentru toată viaţa, prietenia lui Alexandru Andriţoiu.

Şi, totodată, m-am îmbogăţit cu o amintire frumoasă pentru „Argeşul”…

Dan ROTARU