Alegerile reprezintă, într-un stat democratic, expresia suveranităţii populare. „Demos” (poporul, cetăţenii) şi „Kratos” (putere), îmbinate, în democraţia ateniană – adusă la apogeu în vremea lui Pericle – au exprimat exemplul democraţiei directe. De la Atena antică, la democraţia modernă, teoria şi practica (mai ales) au evoluat, „puterea poporului” rămânând sfântă, dar şi… batjocorită. Între Putere şi Democraţie n-a fost mereu concordie, prima având tendinţa de a o… ajusta pe a doua, în interes personal, de grup (de presiune) sau de partid. Ca să nu mai amintim aici de cinica afirmaţie că primează cine numără voturile!
Apropierea alegerilor a trezit din letargie partide şi politicieni, unii dintre aceştia din urmă, prin declaraţiile lor (vezi – preşedintele Iohannis şi liberala Gorghiu), încălzind scena politică cu privire la fişa postului preşedintelui (într-o republică neprezidenţială), la separaţia puterilor în stat şi la respectul faţă de Constituţie. N-o să detaliem! Vom spune însă apăsat că există, de pe acum, o frustrare cu privire la participarea la vot. Ideea, indusă de unii, că „jocurile” sunt deja făcute este demobilizatoare, nocivă, un virus puternic la adresa sănătăţii democraţiei.
Am găsit, în textele călăuzitoare despre democraţie, o opinie – a lui Fustel de Coulanges – valabilă şi astăzi: votul este „una dintre cele mai sfinte surse ale autorităţii”. Respectarea votului popular, aşadar, este sfântă şi reprezintă esenţa democraţiei. Zgomotul de campanie, cu multe manipulări, tinde să tragă cortina, pentru o vizibilitate mai redusă a corectitudinii politice. Incorect!…
„Trumpmania” (cu conotaţii negative, dar şi pozitive), legată de surpriza alegerilor americane (prin desemnarea, de către electori, a lui Donald Trump ca preşedinte), a deschis un capitol nou al democraţiei în SUA, luate ca exemplu de democraţie modernă. Hillary Clinton a fost aleasă de „demos”, de cetăţeni, cu multe voturi peste Trump, dar sistemul electoral american dă prioritate (însemnătate) votului electorilor, capitol la care a câştigat, detaşat, Trump. Nu-i situaţie singulară: Bush a fost ales la fel, deşi Al Gore a avut 500.000 de voturi în plus. Pentru prima dată, în SUA, au fost demonstraţii de stradă împotriva câştigătorului, mergându-se până acolo încât o petiţie cu milioane de semnături cere Colegiului Electoral Central revizuirea (repetarea, un fel de răzgândire…) a votului electorilor. Va fi învinsă, în anii următori, tradiţia statornicită de John Adams şi Thomas Jefferson, părinţii fondatori ai SUA?
Neliniştile legate de viitoarea politică a SUA, mai ales prin prisma parteneriatului strategic american, văzut ca indispensabil pentru securitatea internaţională a României, sunt multe, legitime, dar, după părerea multor avizaţi, nu chiar aşa de dramatice.
Temerile privesc ideea că Trump va aduce, în relaţiile internaţionale, alt… New Deal (un nou curs). De văzut! Experienţa campaniilor americane arată însă că retorica acestora diferă în linii fundamentale faţă de practica exercitării mandatului.
Semnalul rezultatului alegerilor americane este de luat în seamă şi la noi: Trump a realizat surpriza, pe fondul nemulţumirii faţă de viaţa politică şi economică a ţării. Criticile la adresa lui Obama – că a fost cam moale – s-au întrupat în logoul de campanie a lui Trump care şi-a propus să redea măreţia SUA, un fel de „America first (întâi)!”, care a prins.
La noi, respectând tradiţia campaniilor belicoase, contondente, cu accente murdare, cu dezvăluiri compromiţătoare (lasă, că şi în SUA acestea au fost destule!), tema este nemulţumirea faţă de tehnocraţi, ofensiva de a compromite PSD, lupta pentru aliaţi, ca, în final, scorul electoral să dea premierul dorit. De fapt, aici, în acest punct, s-au implicat şi factori pe care i-am numi doar… neconstituţionali, prin ingerinţele lor înainte de scrutinul popular. „Cioloşmania” – un fel de Cioloş premier, înaintea alegerilor – face parte din aceste ingerinţe.
Traian ULMEANU
