Mă întreb deseori dacă fenomene precum căsătoria, moartea, sinuciderea, limbajul, raţiunea sunt sau nu sociale. Întrebare singulară, în fond greşit pusă. Toate fenomenele umane sunt, într-un fel sau altul, sociale, deoarece se produc în interiorul unei colectivităţi care n-ar avea cum să nu le influenţeze. Deci, mă întreb dacă, vorbind mereu despre Covid-19, nu facem să rămână în vorba noastră un ecou din drama pe care o trăim zilnic. Şi mă mai întreb dacă frica provocată de acest virus nu pătrunde pe deplin în conştiinţa noastră, chiar dacă unii dintre noi, în naivitatea noastră, credem că suntem feriţi de primejdie. Sunt întrebări provocate de o realitate instituită mai ales în ultimele zile. Şi astfel, unii dintre noi devenim victime ale unui complex psihologic, în sensul că „mie nu mi se poate întâmpla nimic rău”. Măsurile de protecţie de la începutul pandemiei s-au transformat treptat într-o orgie a celor mai rele şi stupide porniri. Oamenii continuă să meargă în locuri de distracţie unde există aglomerări, de parcă virusul îşi alege victimele după simpatie. Nu există oraş, nu există grup care să nu fie molipsit de această groaznică isterie a ignoranţei. Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou majoritatea oamenilor le-au petrecut de parcă au uitat de Covid-19.

Între timp şi de fapt, nimeni nu ştie cu adevărat ce să facă în mod concret, în afară de a se vaccina. Virusul este cel ce decide ce trebuie să facem zi de zi, oră de oră, de parcă el ne-ar conduce, cel puţin prin numărul de infectări zilnice. Noi, oamenii, putem doar să aşteptăm să ne vaccinăm anti-Covid, pentru că nu cunoaştem soluţii mai eficiente. În ciuda acestui vaccin, însă, mulţi semeni ai noştri trăiesc sentimentul de abandon, chiar dacă nu recunosc în mod conştient acest lucru. Şi astfel, faptul sufletesc de încredere şi solidaritate rămâne o simplă utopie. Sănătatea nervoasă a acestor oameni e pe sfârşite. Unii chiar au început să se izoleze din cauza neîncrederii lor sociale. O izolare ce provine din mai multe cauze individuale, dar pe un fond social. Unii recurg uneori chiar la sinucidere, pentru a se proteja. Pare un paradox, dar sinuciderea este totdeauna egoistă. Aşa am ajuns să număr sinucigaşii din satul natal. Mă refer la acest sat pentru că îi cunosc pe oameni, ceea ce nu se poate spune despre locatarii unui bloc. Îi cunoaştem eventual pe cei de pe scara proprie, în rest ei sunt necunoscuţi nouă. Şi aşa am ajuns la concluzia că sinuciderea presupune simultan predispoziţii psihice şi circumstanţe sociale. La fel este şi depresia, anxietatea, nevroza etc. Iar dacă anxiosul şi nevroticul sunt excluşi din grupul propriu printr-o judecată morală, sinucigaşul şi depresivul nu sunt capabili să mai identifice grupul care este pregătit să-i primească. Sunt total indiferenţi la această ofertă socială, neavând nicio legătură de acest fel. Când am întrebat în sat de ce s-a spânzurat un sătean pe care-l cunoşteam, răspunsul a fost că nu se cunoaşte cauza, pentru că, în ultimul timp, el nu mai vorbea cu nimeni.

Prin urmare, indiferent dacă avem o astfel de dispoziţie morbidă, determinante pentru gesturile noastre ultime sunt circumstanţele sociale. O astfel de circumstanţă socială este pandemia de Covid-19, pentru că efectul ei este izolarea. Aflat într-o astfel de situaţie, individul resimte izolarea socială ca pe ceva străin, neliniştitor. În orice caz, conştiinţa sa resimte această situaţie ca pe ceva patologic. De altfel, există o axiomă psihologică, şi anume: când un conţinut colectiv negativ se asociază cu eul individului, apare întotdeauna o stare de înstrăinare, căci în conştiinţa eului se amestecă ceva care, de fapt, ar trebui să rămână în afara lui, adică separat de el.

Şi astfel, invazia unui coţinut social negativ în mintea noastră apare ca simptom caracteristic în debutul multor boli mintale. Bolnavii sunt nepădiţi de gânduri străine, lumea arată schimbată, oamenii au chipuri stranii, schimonosite etc.

Iată de ce indivizii care refuză purtarea măştii de protecţie faţă de noul virus, de exemplu, ori sunt narcisişti, ori se află în pragul unor astfel de boli. Ei sunt cei mai fricoşi din societate, în ciuda aparenţei că sunt curajoşi. Aceasta este o lecţie pe care nici în condiţiile actuale atât de grele nu reuşim să o învăţăm. Motiv pentru care este foarte greu să identifici cauzele neîncrederii noastre sociale. Ce a rămas valabil sunt măştile şi păstrarea distanţei interpersonale. Nu ştiu de ce, dar aceste măsuri au ceva ce mă trimite cu gândul la ironia istoriei. Distanţă interpersonală exista între noi şi până la Covid-19, dar din alte considerente. Iar masca a fost foarte importantă şi până acum. Sigur, este vorba de un alt tip de mască. Dar masca tot mască rămâne. Îmi vine să cred că acest virus vrea să ne arate cine suntem cu adevărat. Purtarea măştii este de data asta o protecţie, prilej pentru a nu ne mai simţi vinovaţi că nu ne arătăm fardul. Aşa s-a ajuns ca purtarea ei să nu mai fie o laşitate, ci un gest curajos.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio