Ştim cu toţii din propria experienţă de viaţă că orice începe rău continuă cel puţin la fel. Mai avem puţin şi vom bifa 28 de ani care au trecut de la entuziasmul acelui decembrie neverosimil din 1989. Ce a urmat în lunile şi anii care s-au scurs de atunci, zburând pur şi simplu, parcă a fost un blestem al împuşcaţilor într-o zi de Crăciun: teroriştii invizibili au semănat moartea, teama şi nesiguranţa, au început repetatele mineriade, cumplita manipulare prin televiziuni, exodul românilor spre alte zări, haosul legislativ şi corupţia, scăderea permanentă a natalităţii, deprecierea învăţământului, gâlceava permanentă a politicienilor şi percepţia străinilor care ne vizitează că pe chipurile majorităţii românilor se citeşte tristeţea.
Din cauza ADN-ului nostru şi a întunericului în care am orbecăit în câteva decenii după 1944, cu toţii suntem vinovaţi de ce ni s-a întâmplat. Suntem uşor manevrabili şi naivi, am crezut că orice zboară se mănâncă şi ce ni se promite se va realiza, n-am învăţat mai nimic din greşelile trecutului, ne-am îmbătat cu apa chioară a unui capitalism postceauşist de cumetrie şi a tranziţiei nesfârşite nici noi nu ştim spre ce.
Acum câteva luni am fost informaţi despre mineriada din 13-15 iunie 1990, că s-au adunat 4.018 (!!) dosare care-i incriminează pe Ion Iliescu, Petre Roman, Miron Cozma şi alte câteva persoane. Ei, şi? Judecata se va tărăgăna, iar în degringolada actuală orice verdict va fi doar un paragraf din istoria noastră recentă.
