Când am citit pe frontispiciul Universităţii Bucureşti epitaful „Români, am mai pierdut un mare român!”, am aflat că a murit Petre Ţuţea. În acel moment sufletul meu a fost cuprins de ambiguitate: pe de-o parte, eram trist din cauza acestei pierderi, pe de altă parte, eram mândru că marele român era muscelean. Era 3 decembrie 1991. În acea zi era un frig teribil, cerul – senin, iar soarele strălucea cu raze… ca într-un vis eminescian. Studenţii bucureşteni, avându-l în frunte pe profesorul Ilie Bădescu, au mers la înmormântarea marelui român, în satul său natal, Boteni. Lumea se rotea în jurul corpului neînsufleţit al filosofului, tăcută şi cu luare aminte la cei care nu mai sunt. Soarele iernii trimitea peste geamurile înalte ale bisericii raze sfioase ce luminau pereţii şi pardoseala de piatră, pierzându-se pe albul şervetelor de la prinoase. Oamenii au îngenunchiat, au sărutat icoanele… În drum spre groapă, cerul s-a întunecat. Un întuneric rece şi adânc îi învăluia pe toţi cei care, cu feţele palide, îl însoţeau pe Ţuţea pe ultimul drum.

Apoi, peste ani, fiind locuitor al Mioveniului, am avut surpriza plăcută să-l reîntâlnesc pe filosoful creştin în chip de bust statuar nemuritor. Pentru oraş, Petre Ţuţea este o monografie în bronz pe feţele căreia citeşti despre cele îndurate de oamenii acestor locuri. Mioveniul este printre puţinele oraşe din ţară care, după ’89, n-a fost nevoit să-şi reconstruiască şi să-şi regenereze simbolurile. Sufetul tânăr al primei „generaţii cu pantofi” se putea raporta direct la un simgur simbol autentic, Petre Ţuţea. Între timp, însă, a apărut şi bustul inginerului Constantin Stroe, „părintele Daciei” noastre moderne. Caracteristicile morale, politice, culturale ale acestor figuri emblematice sunt mereu evocate cu ocazia unor ceremonii comunitare. Iar identitatea simbolică a miovenarilor cu aceste două personalităţi se construieşte nu numai pe filiaţie culturală, ci şi prin adeziune voluntară, afiliere activă şi conştientă. Şi cum să ne amintim de ei, dacă nu prin pomenire liturgică?! Or, cine dintre fiii Muscelului s-a ridicat la rangul lucidităţii liturgice, dacă nu Petre Ţuţea?! Cine a fost omul providenţial pentru Dacia, dacă nu inginerul Constantin Stroe?!

Aşadar, amintirea unor astfel de oameni şi evenimente oferă elementele de bază închegării de simboluri. Prin aceste simboluri, trecutul devine într-o anumită măsură prezent. Prin Ţuţea, miovenarii se revanşează în faţa memoriei răului. Sigur, n-a fost nevoie de niciun decret venit de sus pentru plasarea bustului reprezentându-l pe Ţuţea în faţa Casei de Cultură a oraşului, căci a fost pus pe soclu în acest loc în mod spontan de către un grup de persoane ataşate filosofului muscelean. Şi de câte ori mă aflu lângă acest bust îmi amintesc de ziua în care studenţii au pus un banner pe frontispiciul Universităţii Bucureşti prin care îşi exprimau regretul pentru dispariţia marelui român. De acea zi ne despart deja treizeci de ani! 

Iar la ultima trecere pe la mormântul filosofului de la Boteni, m-am întors la casa părintească, aflată la doar câţiva kilometri distanţă; o înfiorare de vânt îmi biciuia faţa. Iar în sufletul meu s-a strecurat mai întâi insidios, apoi tot mai pregnant, mai stăruitor, ideea morţii. Sigur, fiecare dintre noi am adoptat o atitudine subiectivă în faţa acelei aşteptate linişti misterioase ce ne va cuprinde o dată pentru totdeauna, care este moartea. Unii au considerat – ca japonezii – că moartea biologică este o componentă a vieţii. 

Fructul se formează prin moartea unei flori, sămânţa creşte după dezintegrarea fructului, copilul se naşte prin sacrificarea tinereţii mamei. Şi ciclul e nesfârşit. Cimitirul prelungeşte cetatea. În felul acesta, ne-am obişnuit cu ideea morţii, am angajat dialogul cu eternitatea, ne-am călit, stimăm moartea ca pe un mare nivelator al valorilor. Alţii au considerat-o ca unica ocazie de a ne cuceri identitatea proprie. Fiecare moare singur; fiind singur, omul este pentru prima dată el însuşi. Clipa inaugurală a autenticităţii coincide, astfel, cu sfârşitul destinului său. Aflăm ceea ce suntem în momentul în care nu mai putem fi. Ascultăm vocea din adâncurile fiinţei noastre când încetăm a o mai auzi.

Furat de aceste gânduri, am ajuns la râul Argeşel, care, cu reflexe de oglindă alene, îşi trecea apa rece pe sub gheaţă. Prin aceste locuri, în iernile grele, lupii ies noaptea şi atacă gospodăriile ţăranilor. M-am uitat în jur şi m-am bucurat. Zăpada avea reflexe multicolore. Prin aceste locuri Petre Ţuţea s-a bucurat şi a plâns cum mă bucur şi plâng şi eu acum. Cu mulţi ani în urmă, Petre Ţuţea a plecat din Boteni ca să intre într-o lume străină lui, cu pasiunea aceluia care, la început, se simţea pierdut într-un steril vagabondaj intelectual. În lumea aceasta, în succesiunea interferenţelor a căutat o unitate, o reunire a sunetelor discordante într-o largă armonie. Iar concentraea interioară pe care i-a impus-o detenţia comunistă i-a înlesnit găsirea sintezei. Dar toată această neastâmpărată inteligenţă, care s-a dăruit vieţii cu o pasiune pururi tânără, a primit dezlegarea enigmei într-o zi de decembrie a anului 1991. Moartea l-a îmbrăţişat ca o taină a vieţii, la care s-a referit numai prin intermediul credinţei în Dumnezeu. 

Distribuie pe Facebook