Păstrez în biblioteca mea de mână cărțile a trei oameni. Toți trei mari, argeșeni, nemaipunându-l la socoteală și pe arhiepiscopul Calinic. Și cărțile lui, multe, îmi umplu biblioteca, dar ÎPS vine din Cracăul Negru și s-a îndrăgostit de ”România de la Argeș, încât i-a imprumutat și numele, pe buletin, Calinic Argeșeanul. Faimos și Domnia Sa, cu chipul de haiduc, hălăduind prin codru și ispitind ielele. Las’ că și fetele!…
Așadar, trei oameni mari. Scriu acum despre ei, fiindcă îmi revine în mână cartea care adună aprecieri despre acad. Gheorghe Păun, cu titlul ”Liber amicorum”. Adică, liber la amici să scrie, dacă traducem ”sic transit gloria mundi” cu ”așa trece Gloria munții”… Da, la aniversarea a 70 de ani de viață trăită din plin și cu folos. Dar nu neapărat și fălos, fiindcă-i un om tare modest, deși-i academician pe bune.
Probă de modestie? Chiar declarația dânsului că ”sunt destul de filosof pe ulița mea”, las’ că între timp ulița s-a asfaltat, iar matematicianul a cucerit lumea împrietenindu-se din copilărie nu doar cu matematica, informatica, poezia, geometria ș.a.m.d. Domeniul lui strict de cercetare este ”calculul celular”, dar bănuiesc că vă stric dispoziția dacă intru în măruntaiele unei astfel de chestiuni. Fiindcă este specioasă și deocamdată mai mult teoretică, decât ”realitate implementată”. Oricum, se numără printre cei mai citați 0,5 % dintre informaticienii din toată lumea. Și-a dorit ‒ pe vremea când tatăl lui, la fel ca Ion Stan Pătraș de la Săpânța, picta cruci ‒ să devină și el pictor, dar a ajuns acum să se ocupe de relația ”substanță, energie, informație”, de lumea reală și virtuală, încât întrebându-se unde stă „revelația, credința, sentimentul” este tentat „să se retragă” din ”jocul” ăsta.
Dar asta nu-i decât o vorbă, o cochetărie, fiindcă academicianul nostru – unul dintre cei 181 câți numără Academia! – mânat din urmă de o curiozitate impetuoasă, își bagă nasul, fremătând, în mai tot ce este viață. Ba, ca și Dulcan, un alt curios neastâmpărat, trage cu ochiul și la ce se întâmplă ”dincolo”, încumetându-se să ne spună și nouă, în mult cititele-i cărți, câte ceva despre inteligența materiei și mintea de dincolo. Dacă deocamdată nu putem proba că există un ”dincolo”, doar îl bănuim, totul pare să fie un joc. Dar un joc al spiritului înalt și complicat totodată, fiindcă, citându-l pe Paleologu, este de acord că jocul face diferența dintre muncă și corvoadă. Jocul pe care-l joci cu plăcere, cum altfel! ”Fă ceva ce faci cu plăcere, cu bucurie, din toată inima, și atunci lucrurile vor ieși bine!” – ne îndeamnă și Gh. Păun, colaboratorul ziarului nostru de o bună bucată de vreme.
Păi, dacă-i așa, eu scriu cu plăcere despre cei trei oameni mari ai Argeșului: Gh. Păun, Dumitru Constantin Dulcan și Dumitru M. Ion. Da, și poetul Dumitru M. Ion este la fel de mare, precum ceilalți doi, numai că poezia suferă de un deficit de audiență. În lumea asta este tot mai puțin loc de poezie, drama impunându-se cu mai multă forță. Destin sau ce? La Curtea de Argeș, de un sfert de veac, Carolina Ilica împreună cu soțul său, Dumitru M. Ion, invită cu drag la Festivalul ”Nopțile de poezie” nu doar argeșeni, ci și prieteni ai poeziei din toată lumea. Dacă ar măsura cineva impactul acestui festival la nivel mondial, cred că ar avea surpriza să afle că eficiența lui este mai mare decât cea a diplomaților de carieră, ambasadorii noștri de ici și de colo.
Cum s-a văzut, am doar cuvinte de laudă pentru multe dintre lucrurile utile spiritual pe care le fac cei trei. Dar am și un regret care ține de relația, pe care o doresc amiabilă, a celor doi ”academicieni” de la Curtea de Argeș. Nu-i rostul meu să socotesc dacă unul e mai academician decât celălalt, fiind vorba de o academie de stat, cu o tradiție seculară, și totodată de o inițiativă privată. Mă refer la Academia Orient-Occident, forjată și ea de vreun sfert de veac de doi iubiți poeți. Să fie Curtea de Argeș, oraș regal, atât de strâmt, că nu au loc cei doi? Mă tem că, mai degrabă, este vorba de orgoliul unuia pe care-l rog prietenește să-l tempereze. Nea Ionică Focșa, pe tema asta, îmi repeta destul de des vorba lui Radu Beligan: ”Nu mă mai cert cu nimeni că mi-e teamă că nu mai am timp să mă împac”. Așa că, dragii mei prieteni, grăbiți-vă! Poate că și cu acest gând am scris ăste rânduri.
Îmi doresc să-i văd pe toţi trei prieteni!
