Trei telefoane îmi sparg liniştea săptămâna trecută. Scriitorul Marin Ioniţă mă sună să fiu prezent la aniversarea a 88 de ani de viaţă, poetul Dumitru M Ion, la 70 de ani, iar fostul ministru al Agriculturii, Emil Teodorescu, mă roagă să vin la aniversarea a 80 de ani şi cu o televiziune.
Un scriitor, un poet şi un ministru! Au ţâşnit precum trei rachete spre bolta carierei lor profesionale în regimul trecut. Sigur, n-a fost nici simplu, nici uşor, dar tustrei au găsit calea să devină cineva. Adulaţi şi contestaţi, în egală măsură. Că nu-i nimeni fără pete. Nici Soarele!
Marin Ioniţă şi-a învins înainte de toate sfiala copilului născut la ţară care visa cai verzi pe pereţi. Visa adică să mănânce o pâine trudind pe ogorul literelor. Şi, iată, mănâncă de aproape 70 de ani, deşi nu mereu la propriu, ca şi Dumitru M Ion. Emil Teodorescu, tot un copil de la ţară, a spart atenţia celor ce dirijau agricultura socialistă, reuşind să pună pe picioare nu doar IAS-urile, ci şi CAP-urile care se târâiau în coada clasamentului pe post de lanterne ale trenului foametei. Care tren – mai ţineţi minte bancul? – pornise spre comunism, iar pe drum mecanicul şef s-a trezit că s-au terminat şinele. A telefonat marelui conducător, relatându-i necazul şi acesta i-a ordonat să desfacă şinele din spate, să le monteze în faţa trenului. A mai mers o vreme şi s-a trezit că nu mai are cărbuni. A primit din nou o soluţie „înţeleaptă”: să scoată traversele şi să le bage-n focul de sub cazan. După o vreme s-a trezit că nu mai are nici mâncare. Înseamnă că aţi ajuns, le-a spus preaînţeleptul şi preavizionarul conducător.
Mai în glumă, mai în serios, cam aşa s-au petrecut lucrurile şi la noi. Şi se mai petrec! Dar nu vreau s-o iau pe calea asta ferată, fiindcă e destul de prăpăstioasă. Să mă întorc la cei trei aniversaţi ai mei, care fiecare şi-a dorit să mai audă o vorbă frumoasă despre ei, despre cât din munca lor se răsfrânge asupra binelui public. Şi au auzit fiecare, şi-au mai ogoit orgoliul omenesc, nevoia de a-şi vedea recunoscută truda pe un ogor sau pe altul. Emil Teodorescu, de pildă, le reamintea celor prezenţi la aniversarea sa de la Albeşti că a plecat de jos de tot, de la tehnician veterinar, şi a urcat, ca o rachetă, până a ajuns nu doar ministru, ci şi … Fachir. Aşa îi spuneau pe vremuri lui nea Emil cei uimiţi că mai totdeauna găsea, ca un magician, o soluţie la problemele cu care-i confrunta viaţa. A găsit el o soluţie să se ascundă şi de coana Elena, când aceasta îl căuta cu poliţia, că i s-a părut ei că a călcat rău în străchinele tovărăşeşti.
Dar privitor la dorinţa lor de a mai ieşi în public, mărturisesc că mi-a fost dat să aud nu doar vorbe de laudă, ci şi bombăneli ori de-a dreptul cârteli: „Ce, domn’e, mai urcă şi ăştia pe scenă, iar moartea-i caută pe acasă! Să vadă de bătrâneţile lor şi de bolile lor!”. Dacă scriu aceste rânduri o fac să le amintesc celor ce cârtesc că n-au dreptate. Numai cine n-a fost bolnav şi n-a stat o vreme între patru pereţi, fără alt tovarăş decât propriile gânduri, nu ştie că nu-i uşor să înduri singurătatea. Simţi nevoia – cum mă ruga odată Marin Ioniţă să-i iau şi privirile lui, când mă duc pe deal – să mai ieşi dintre cei patru pereţi, unde nu vezi decât un pătrat de cer cât dreptunghiul ferestrei, să mai auzi o vorbă bună, să vezi că n-ai făcut umbră pământului degeaba. Sigur că povestea asta-i şi cu un anume risc, iar Ioniţă a trebuit să ajungă, după festinul obştesc, la Urgenţe.
La fel gândea şi băiatul lui Emil Teodorescu, ajuns deputat pe mâna tatălui său, că „nu trebuia să-l iau în seamă şi să aduc televiziunea”. Mă întreb tot public dacă are dreptate Cătălin, care probabil abia când o să ajungă în anii lui nea Emil o să înţeleagă ce mare bucurie este să vezi că, la 80 de ani, la ziua ta, nu te-au uitat ai tăi. Iată, îţi vine o nepoată din Bucureşti, cu masterat în Anglia, pe care o iubeşti ca pe ochii din cap, îţi vin şi doi nepoţi, ca doi Feţi-Frumoşi, îţi vin şi două surori gemene care te-au venerat ca pe fratele mai mare, cum îmi spunea una din ele, Victoria. Îţi mai vine, în fine, şi un inginer zootehnist ajuns deputat, Sergiu Rizescu, să-ţi mulţumească încă odată şi încă odată că n-ai lăsat să fie dat afară din meserie pe nedrept. Şi-ţi mai vin şi foşti subalterni să-ţi mulţumească pentru că le-ai fost un şef bun. E omeneşte, chiar dacă treaba asta cu bătrâneţea care te inivită să stai doar acasă nu-i nici măcar terapeutică. Altminteri, înclin să judec şi eu ca Sf. Isaac Syrul: „Cel ce se vede pe sine aşa cum este e mai mare decât cel ce învie morţii”. Are dublu înţeles aserţiunea asta!
Mihai VERNESCU
