De fapt, nu trei, ba chiar patru… Mă calcă unul după altul, de parcă s-ar fi vorbit. Cu ei şi cu conştiinţa mea. Primul vine direct la birou şi-mi pune pe masă un text şi nişte fotografii. Făcute în ajunul dării în circulaţie a tronsonului de cale ferată Vâlcelele – Rm. Vâlcea, în luna octombrie a anului de graţie 1989. „Domnule Golescu – îmi spune – n-am vrut să ies în presă, dar m-am săturat de gogoşile ăstora. Mint mai mult decât minţeau ceilalţi înainte. Şi asta o spun eu, care am fost prim secretar şi ştiu bine ce şi cum. Ce s-a întâmplat, domnule, cu cei 38 km de cale ferată, gata să fie daţi în funcţiune la sfârşitul anului 1989? Am circulat cu drezina pe ei, iar la tunelul Ploştina m-am întâlnit cu cei de la Vâlcea, fiindcă urma să vină o comisie de nivel înalt să vadă dacă-i dăm drumul. Şi nu i-am dat, cu toate presiunile făcute de sus, fiindcă am constatat că mai erau probleme. Riscurile erau mari: la cele două tuneluri, Ploştina şi Gibei, lungi de circa un kilometru, puteau cădea bolţari, la varianta provizorie pe linia de terasament de umplutură la ieşirea din tunelul Gibei mai trebuia consolidat terasamentul, cămăşuiala de rezistenţă a tunelelor punea şi ea probleme ş.a.m.d. Unde au dispărut toate astea? Cine răspunde? Calea ferată nu era, domnule, un morman de «fiare vechi». E adevărat, n-a prea mai rămas mare lucru de furat, dar nu credeţi că a venit timpul să se spună adevărul şi să se dea seama de cât s-a jefuit în anii postrevoluţionari? Altminteri, generaţia asta nouă, de copii şi nepoţi ai noştri, or să creadă că am fost chiar nişte neisprăviţi şi n-am făcut nimic. Faceţi anchete, dumneavoastră de la presă, publicaţi articole, fotografii cu ce a fost şi ce a mai rămas, spuneţi-le adevărul măcar tinerilor, dacă el este evitat de cei care au avut puterea în anii ăştia!”
Nu trec decât câteva zile de la vizita d-lui Gh. Catană, că acasă, la ţară, mă pomenesc cu Costel, un consătean devenit de multă vreme bucureştean şi despre care ştiam că lucrase o vreme în serviciile secrete. Mă abordează afectiv, că părinţii noştri au fost vecini, că au făcut atâtea lucruri bune, că…
– Bun, bun, zic eu, dar despre ce este vorba?
– Ştiu că ai alergie la partide, dar vreau să-ţi cer măcar părerea, ca ziarist cu experienţă. Cum ieşim din fundătura asta? Am distrus industria, am vândut peste 40% din terenul agricol al ţării, am amanetat subsolul şi bogăţiile României pe zeci de ani, am devenit o colonie. La Curtea de Argeş a fost distrusă una dintre cele mai moderne fabrici, cu tehnică de vârf japoneză, cum bine ştii. O crimă, nu alta! Nu crezi că a venit vremea să arătăm generaţiei tinere ce s-a făcut bun în ţara asta şi pe vremea comuniştilor? Nu doar lucrurile rele? Păi, în aceşti 27 de ani postrevoluţionari, după luptători au venit impostorii, laşii, lichelele şi au dus ţara de râpă. Nu crezi că trebuie musai găsită o ieşire din situaţia asta? Nu crezi că un partid serios şi cu oameni responsabili ar putea redresa lucrurile?
Uite, se împlineşte un an de când, la Curtea de Apel din Bucureşti, am înregistrat „Partidul Comunist Român – secolul XXI” în al cărui program am prevăzut egalitatea de şanse, dreptul fiecărui cetăţean la un loc de muncă, la o viaţă decentă şi crearea de condiţii care să înlăture oprimarea şi umilirea, sărăcia şi foamea, teama de şomaj, de boli şi bătrâneţe. Etc, etc.
Mă scarpin în cap ca ţăranul, fiindcă n-am un răspuns pentru consăteanul meu, dezamăgit ca atâţia alţii de ce se întâmplă la noi şi cu noi. O lume care se prăvale, dominată de frică, de suficienţă şi linguşeală, de incompetenţă. Eu însumi mă uit în jur şi văd că nu facem – cei mai mulţi dintre noi – decât să vorbim, să ne dăm cu părerea, ba unii să mai şi scriem. Mă rog, unii, mai creduli ori mai şemecheri, iată, mai pun la cale şi câte un partid, cum a făcut-o ultima dată Nicuşor Dan – şi cum vrea de un an Costel – dar eficienţa nu se vede şi-n bunăstarea noastră, în independenţa noastră economică şi spirituală, în dramul de fericire la care năzuim. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că am „dobândit” mai degrabă statutul de colonie şi de suferinţă. Ne încalecă lumea globală şi ne apasă mediocritatea din posturile publice, de la primărie până la judeţ, guvern şi parlament. Ca să nu spun şi la preşedinţie, că iată dl. Iohannis a ajuns totuşi să fie primit de cel mai puternic om al lumii. Să vedem şi cu câtă lamură, că de lavră nu poate fi vorba.
Pe de altă parte, cum bine zice şi dl Pleşu, este ridicol să te gândeşti la viitor când cei care vor să-l construiască reprezintă trecutul. Tot ei sunt în alertă. Unde sunt tinerii în această ecuaţie? La calculator au plecat afară? Unde este societatea civilă? În moarte clinică? Ori se face că face şi ea ceva, iniţiind festivităţi, cum s-a întâmplat joi pe Transfăgăraşan, unde s-a ridicat o cruce drept omagiu constructorilor acestui drum eroic făcut totuşi în anii socialismului. Meritul cred că este al artistului plastic C-tin Samoilă şi al colegului său de facultate Marin Meculescu, care a pus la dispoziţie materialele necesare. Şi poate chiar al corului veteranilor care a cântat în ploaie „Eroi au fost”. Ceilalţi, puţini, ce-i drept, doar s-au împăunat cu „succesurile”.
La urma urmei, buni sau răi, cei care ne conduc acum n-au răspuns la toate aceste întrebări şi la altele pe care n-am spaţiu să le pun aici. Şi nici nu se străduiesc prea mult să-l afle şi să ni-l împărtăşească şi nouă. Mai degrabă, am aflat unele răspunsuri la frământările care ne dau mereu ocol, chinuitor, în cartea lui Augustin Buzura „Raport asupra singurătăţii”, al patrulea personaj care mi-a invadat existenţa mea cotidiană. Adevărul este, cum apăsat observă scriitorul de talent şi răspundere socială, că ne bântuie teama. Iubim, urâm, trăim şi murim, dominaţi de frică. Celor tineri le este frică de viaţă, nu ştiu încotro s-o apuce, celor vârstnici – de boală şi de moarte. Scriitorul terapeut vede un remediu. Care? Să nu stăm cu mâinile în sân indiferent de vârstă. Să facem mereu ceva, să vedem cum se poate trăi normal în vremuri anormale. Niciunul dintre eroii lui Buzura nu au dus o viaţă vegetativă, fie că au apucat vremea cedării Ardealului, a rezistenţei partizanilor în munţi ori infernalii ani de tranziţie de la socialism la capitalism. Noi, cei care trăim, cu ce participăm la bătălia pe viaţă şi pe moarte care se dă acum pe mai tot globul? Deocamdată, noi, cei patru de care vorbesc în aceste rânduri, cred de cuviinţă să facă fiecare, cum se vede, câte ceva. Bun sau rău. Ceilalţi îşi văd doar de treaba lor şi aşteaptă minuni de la UE sau de la Trump? „E destul timp – credea Seneca – să începi să trăieşti din clipa în care trebuie să te opreşti”. Dar şi mai bine zice Buzura: să n-ajungem să descoperim prin moarte ceea ce n-am reuşit să descoperim trăind.
Mihai GOLESCU
